Quantcast
Channel: Karyn Maria Taulescu – Karyn.ro
Viewing all 207 articles
Browse latest View live

Arborele Vietii

$
0
0

tumblr_m2juv17Uh91qial5vo1_500halftruths

Va recomand o lectura minunata pentru aceasta duminica seara, pentru noi constientizari interioare si de ce nu pentru noi inceputuri. Don Miguel Ruiz si Janet Mills, extras din “Vocea Cunoasterii”:

“Orice fiinta umana este un inger care are un mesaj de transmis. Eu sunt un inger. Aceasta carte este mesajul meu catre voi. Si voi sunteti niste ingeri, chiar daca nu stiti inca acest lucru. Toti oamenii fac schimb de pareri, deci implicit de mesaje. Nu este asa? De-abia asteptam cu totii ca urmasii nostri sa creasca, pentru a-i invata ce cunoastem. Dorim sa plantam in capetele lor micute semintele cunoasterii noastre: ce este bine si ce este rau. Din pacate, una le spunem si alta facem noi insine.

Ce rost are sa-i spui copilului sa nu minta, daca acesta vede ca noi nu spunem adevarul?

Exista doua feluri de ingeri: ingeri care impartasesc adevarul si ingeri care impartasesc minciuni. Merita sa ne punem intrebarea: ce fel de ingeri suntem noi? Ce tip de mesaj transmitem? Pe vremea cand traiau in Paradis, inainte sa aibe acces la cunoastere, oamenii erau ingeri ai adevarului. Dupa ce au mancat din Arborele Cunoasterii, iar ingerul cazut s-a reprodus in mintile lor, ei au devenit la randul lor ingeri cazuti. Suntem cu totii niste ingeri cazuti, caci nu transmitem altceva decat minciuni, chiar daca nu suntem constienti de acest lucru. Vocea ingerului cazut este atat de puternica incat noi nu mai auzim cealalta voce: vocea soptita a spiritului, a integritatii noastre, vocea iubirii. Vocea tacuta nu ne paraseste niciodata. Inainte de a invata sa vorbim, cand eram copii mici, pana la varsta de un an sau doi, noi nu ascultam decat aceasta voce. Imi amintesc ca pe vremea cand eram copil imi placea foarte mult sa ma uit la desenele animate cu Donald Ratoiul. Intr-o sceneta, de o parte si de alta a capului lui Donald au aparut un inger, respectiv un dracusor. Amandoi ii vorbeau in acelasi timp, incercand sa-l convinga de argumentele lor. Ei bine, pare amuzant, dar este cat se poate de adevarat. Micul dracusor din mintea noastra este povestitorul, vocea care ne spune in permanenta ca nu suntem suficienti de buni, ca nu meritam sa avem parte de iubire, ca nu putem avea incredere in nimeni, ca nu vom fi niciodata mari, frumosi sau perfecti. Aceasta voce minte, iar singura putere pe care o are asupra noastra este puterea care i-o acordam noi insine.

Vocea cunoasterii este foarte puternica. Vocea spiritului este tacuta, pentru ca el nu simte nevoia sa vorbeasca. Corpul nu vrea sa auda ce trebuie ca sa faca pentru a fi perfect, pentru ca este deja perfect. Atunci cand se naste, copilul nu stie cine este, cel putin nu in cuvinte. Corpul sau stie insa acest lucru si nu are nevoie sa i se explice in cuvinte, la fel cum ficatul nu trebuie sa mearga la facultatea de medicina pentru a sti cum sa-si faca datoria. El stie pur si simplu ce are de facut. Exista si alte lucruri pe care le cunoastem pur si simplu. Unei femei nu trebuie sa-i explice nimeni ce trebuie sa faca pentru a fi femeie, sau cum sa-si creasca in pantec copilul nenascut; nici macar cum sa il nasca. Natura ne invata singura sa fim ceea ce suntem; nu trebuie sa ne explice cineva. Acest tip de cunoastere este tacuta; nu are nevoie de cuvinte. Stii pur si simplu. Daca inchizi ochii, poti simti aceasta cunoastere
tacuta (de pilda, atunci cand respiri).

Voi sunteti ingeri, iar viata voastra reprezinta mesajul vostru catre aceasta lume. Ce fel de ingeri doriti insa sa fiti? Nimeni nu poate sluji la doi stapani. Nu poti transmite adevarul si minciuna in acelasi timp. Acest lucru nu trebuie explicat nimanui, caci tine de cel mai elementar bun simt.


Cunoasterea a fost cel mai mare tiran care mi-a influentat viata. Am fost sclavul ei, dar acum ea nu mai are nici o putere asupra mea, si asta pentru ca nu o mai cred. Am renuntat de mult sa mai accept vocea din capul meu spunandu-mi de ce nu ma place cutare, sau de ce nu merit cutare lucru, ori de ce nu sunt perfect. Acum,cunoasterea a devenit un simplu instrument de comunicare, de care ma folosesc din cand in cand, atunci cand doresc. Am ajuns chiar sa ma bucur de ea, caci ea imi permite mie sa vorbesc acum cu dumneavoastra, impartasindu-va ceea ce nu stiu.

Aceasta carte (“Vocea Conoasterii”) nu reprezinta altceva decat o comunicare prin intermediul cunoasterii. Tot ce va spun acum este o expresie a artei mele. Asa cum Picasso se folosea de uleiurile sale pentru a crea un portret, eu ma folosesc de cunoasterea pe care o detin pentru a portretiza ce simt si ce vad eu. Cu 3-4.000 de ani in urma, oamenii au descoperit ca cunoasterea lor este contaminata de minciuni. Daca vom elimina toate minciunile din cunoasterea noastra, ne vom intoarce cu totii in paradisul care l-am pierdut candva. Ne vom intoarce la adevar, la iubire, la Dumnezeu. Constatam asadar ca povestea lui Adam si a Evei nu reprezinta o simpla fabula, ci o parabola simbolica pe care a creat-o un maestru care a descoperit ceea ce aveau sa descopere mai tarziu si toltecii. Este evident ca cel care a creat aceasta poveste cunostea adevarul, caci simbolismul ei este atat de frumos.

Intr-adevar, ingerul cazut care traia in Arborele Cunoasterii s-a reprodus in mintea oamenilor care au mancat din fructele pomului, ajungand sa le controleze viata pana in zilele noastre. Suntem cu totii posedati, dar nu avem nici un motiv sa ne temem. Marele demon nu este altceva decat o minciuna, si toate neadevarurile sale nu au reusit sa ne distruga inca. A incercat tot ce i-a stat in puteri, dar a dat gres, caci puterea noastra este mai mare decat a ingerului cazut. Alcatuim cu totii o fiinta vie, care traieste in aceasta lume de mii de ani. Adam si Eva nu au murit. Ei vor continua sa fie prezenti in timp ce vor exista oameni pe aceasta planeta. Toti barbatii sunt una cu Adam si toate femeile sunt una cu Eva. Si toti incearca din greu sa se intoarca in locul din care au fost izgoniti, in Paradis, in acea lume a iubirii si a adevarului. Subconstient, stim cu totii ca aceasta lume exista, caci am pastrat-o in memoria noastra. In ea ne-am nascut, iar primii doi ani de viata am trait in ea, chiar in acest trup fizic.

Aproape toate traditiile lumii prevestesc o intoarcere a umanitatii in acest paradis al iubirii. Unele il numesc Imparatia lui Dumnezeu, altele Nirvana sau Tinutul Promis. Toltecii il numesc Visul celei de-a Doua Atentii. Fiecare traditie i-a dat un nume diferit, dar semnificatia lui este aceeasi: un loc al iubirii si fericirii, un loc al unitatii inimilor noastre. Este un loc al fuziunii cu viata, caci suntem cu totii manifestari ale unicei fiinte vii care exista. Toltecii cred ca va veni o zi in care bunul simt va guverna din nou visul umanitatii. Cand acest moment va veni, vom descoperi ca toata lumea este perfecta. Va mai trece ceva timp pana cand aceasta veche profetie se va implini, dar este cert ca acest lucru se va produce. Vechii profeti au vorbit despre o societate a iubirii si a fericirii, si stiau ce spun, caci ei chiar traiau in aceasta lume, constientizand ca suntem cu totii una. Daca un singur om poate ajunge intr-un asemenea loc, toti ceilalti vor putea face acelasi lucru. Exista si profeti care vorbesc despre distrugere si despre teama, dar eu cred ca oamenii se indreapta din directia buna. Singura problema este ca sunt miliarde de oameni, si pentru ca intreaga societate sa se schimbe, este nevoie de un mare efort colectiv. Dar nimic nu este imposibil.

Totul se poate schimba, dar este nevoie de timp. In ultimul secol s-au produs transformari uluitoare in domeniul stiintei si al tehnologiei. Psihologia a ramas putin in urma, dar sunt convins ca va recupera rapid. Lumea din societatea zilelor noastre nu mai seamana deloc cu cea in care au trait parintii si bunicii nostri acum 40-50 de ani. Exista mai putine minciuni care afecteaza visul colectiv decat existau acum 800 de ani. Vazand viteza cu care evolueaza lucrurile, personal cred cu tarie ca se aproprie clipa in care ne vom intoarce in Paradis. Imaginati-va ca va treziti brusc in Europa Evului Mediu. In jurul dumneavoastra, oamenii sufera din cauza superstitiilor care le guverneaza viata; ei traiesc intr-o teama constanta, din cauza minciunilor in care cred.

Credeti ca ati mai putea trai viata pe care o aveti acum? Eu nu cred. Imaginati-va ca sunteti femeie si ca doriti sa le spuneti tuturor convingerile care va guverneaza viata in clipa de fata. Va veti da rapid seama ca nu va integrati in visul lor. Pentru dumneavoastra, visul lor este un cosmar. Doriti sa le spuneti femeilor ca nu este necesar sa mai sufere, ca nu trebuie sa se lase calcate in picioare de barbati, ca si ele sunt fiinte, ca au un suflet, ca au tot dreptul sa fie fericite, sa fie creatoare.  Cum credeti ca ati fi judecata de cei de acolo? Cu siguranta, vor spune ca sunteti o vrajitoare, posedata de diavol, care vorbeste prin gura dumneavoastra. Cat timp credeti ca ati supravietui? Nu prea mult, probabil, caci va vor arde de vie. Daca vi se pare ca societatea in care traim este un iad, eu va asigur ca acea societate chiar era un iad, la propriu, nu la figurat.

Pentru omul modern este evident ca regulile sociale, morale si religioase ale vremii erau bazate pe minciuni, dar pentru acei oameni acest lucru parea perfect normal. Poate ca minciunile legate de sine in care credeti la ora actuala nu vi se par foarte evidente, dar puteti vedea cu usurinta rezultatul convingerilor dumneavoastra. Este suficient sa va priviti viata. Atunci cand traiesti in adevar, rezultatul este fericirea, iubirea, bunatatea. Ai o stare de bunastare interioara legata de sine, dar si de cei din jur. Daca nu sunteti fericit, acest lucru se datoreaza minciunilor in care credeti. Ele stau la originea tuturor conflictelor umane. Intreaga suferinta se naste din credinta in minciuni.

Cum ar putea opri injustitia umana, razboaiele, distrugerea planetei-mama? Simplu: prin renuntarea la minciuni. Este simplu doar de la prima vedere, caci nu va puteti imagina cat de complicat este sa renunti la un sistem de valori colectiv si sa-l inlocuiesti cu altul. Oamenii nu doresc sa renunte la minciunile lor, caci ei nu sunt cei care isi controleaza mintile. Dar cine? Minciunile in care cred; aceastea au un control total asupra umanitatii. Acesta este primul lucru pe care il preda orice scoala a misterelor, atunci cand atingi un anumit nivel de pregatire. Este un adevar cat se poate de simplu, dar reprezinta una din cele mai mari revelatii a oricarei scoli a misterelor.

Adevaratul nostru dusman este minciuna. Aceasta afirmatie reprezinta unul din marile secrete ale tuturor traditiilor, stiut fiind ca cei care cunosc acest adevar capata o mare putere asupra semenilor lor, pe care unii ar putea-o folosi intr-o directie gresita. Acesta era pretextul, dar eu cred ca cei care intelegeau adevarul se temeau sa-l transmita mai departe. De ce? Deoarece oamenii care cred in minciuni se tem de adevar si sunt dispusi chiar sa te arda de viu daca il raspandesti. Acest lucru s-a si intamplat in diferite parti ale lumii. Cum ne-am putea intoarce in acest caz in paradisul care l-am pierdut?

Solutia este simpla: adevarul ne va elibera. Aceasta este cheia. Atunci cand omul isi redescopera propriul adevar se petrece un veritabil miracol. Ochii sai spirituali se deschid, iar el se intoarce in paradis. Raiul nu este altceva decat o poveste sublima, creata in spiritul iubirii si al adevarului. Cine credeti ca este cel care creeaza raiul? Omul singur. Fiecare isi creeaza propriul sau rai. Raiul este o poveste, un vis care il creeaza viata, adica noi insine. Pentru ca viata sa poata crea raiul este nevoie insa ca eroul principal al povestii sa se abandoneze in fata vietii, permitandu-i sa se manifeste fara minciuni. Raiul este chiar aici, la indemana noastra, a tuturor. Paradisul este aici, dar trebuie sa avem ochi pentru a-l vedea. Aceasta este promisiunea pe care ne-au facut-o cu mult timp in urma Iisus, Buddha, Moise, Krishna si toti marii maestri ai umanitatii care si-au creat raiul in propria lor minte. Ei ne invata ca nu depinde decat de noi.

Daca ei au putut, la fel putem si noi, iar daca noi putem, la fel vor putea si ceilalti. Adevarul ne va elibera, dar deocamdata minciunile ne forteaza sa traim in aceasta realitate. Acest adevar este de o simplitate extrema, dar oamenii nu vor sa-l perceapa, caci isi doresc ceva mai complicat. Aceasta este esenta povestitorului: sa complice lucrurile. Daca refuzam sa mai credem in minciuni, suntem deja pe jumatate vindecati. Scoala de mistere a crestinismului stia acest lucru, egiptenii la fel, toltecii asemenea… Din pacate, este extrem de greu sa transpui in cuvinte acest lucru. De aceea, au fost create legende, precum cea a lui Adam si a Evei. Asta imi reaminteste de cealalta jumatate a legendei despre Adam si Eva.

Se spune ca in Paradis mai exista un copac, numit Arborele Vietii, sau al Adevarului. Povestea spune cel care mananca din fructele sale (sau care se hraneste cu adevarul) va trai vesnic in paradis, caci viata nu este altceva decat adevarul etern. Fructele Arborelui Vietii sunt mesajul care provine direct din gura lui Dumnezeu. Viata este unicul adevar, forta care creeaza tot timpul. Atunci cand descoperi aceasta forta in tine insuti si cand iti pui intreaga credinta in ea, poti spune ca traiesti cu adevarat. Intelegem acum ce a vrut sa spuna Iisus atunci cand a afirmat: “Eu sunt viata, iar prin mine puteti ajunge in ceruri”. Este evident ca nu vorbea despre persoana lui Iisus, ci despre Arborele Vietii, cu care se identifica. El dorea sa spuna de fapt: “Eu sunt Arborele Vietii. Cel care imi va manca fructele va trai impreuna cu mine in Imparatia lui Dumnezeu. Imparatia este un regat in care orice om este un rege”.

Exista vreo deosebire intre aceasta afirmatie ceea ce am aratat noi in aceasta carte? Fiecare om este un rege in propria lui realitate. Fiecare este responsabil pentru propriul sau vis. De altfel, Iisus a adaugat: “Imparatia lui Dumnezeu este precum o nunta, la care omul este mireasa, iar adevarul sau Dumnezeu este mirele, si in care mireasa si mirele traiesc intr-o luna de miere care nu se sfarseste niciodata”. Nu este aceasta o metafora minunata?
Adevarul nu poate fi explicat prin cuvinte. De aceea, Iisus a vorbit in parabole, in simboluri care sa poata fi intelese de semenii sai. Atunci cand te casatoresti cu adevarul, traiesti intr-o luna de miere care nu se sfarseste niciodata. In luma de miere totul se rezuma la iubire. Atunci cand esti indragostit, vezi totul prin ochii iubirii.

Cand nu faci altceva decat sa iubesti, viata ti se pare sublima si ai senzatia ca raiul a coborat pe pamant. Intelegem acum ce a dorit sa spuna Iisus atunci cand a vorbit despre iertare, despre iubire, despre cer. La un moment dat, a spus: “Lasati copilasii sa vina la mine, caci toti cei ca ei vor intra in Imparatia lui Dumnezeu”. Inainte de cunoastere, adica inainte de a apuca sa se hraneasca cu toate acele minciuni, copilasii traiesc in cer. Caderea se datoreaza inocentei lor. Redobandirea paradisului inseamna sa redevii la fel ca un copilas, dar exista totusi o mare diferenta. Nu mai esti inocent, dar devii un intelept. Acest lucru iti confera imunitate, caci nu mai poti cadea din nou. Acelasi lucru il afirmam si noi: cine mananca fructele Arborelui Vietii devine un intelept.

Fructele acestui copac reprezinta un simbol al iluminarii. Iluminarea inseamna sa te transformi in lumina, dar nu exista cuvinte care sa descrie aceasta experienta. De aceea, avem nevoie de mitologie si de imaginatie pentru a intelege la ce se refera ea. De fapt, pentru a o intelege cu adevarat, trebuie sa o experimentam direct. Adevarul este sinele nostru real, integritata noastra. Nimeni altcineva nu ne poate conduce in acest loc. Nu putem ajunge in el decat singuri. Povestea poate fi schimbata, dar aceasta schimbare trebuie sa inceapa cu noi insine, cu eroul principal din povestea noastra. Ne putem transforma dintr-un mesager al minciunii, al fricii si distrugerii intr-un mesager al adevarului, al iubirii si creatiei. Atunci cand te intorci la adevar, maniera in care te exprimi in societate devine mult mai buna. Comunicarea se imbunatateste. Creatia ta devine mai puternica si mai consistenta. Viata se schimba in bine, in toate privintele.

Nu trebuie sa schimbi lumea; este suficient sa te schimbi pe tine. Aceasta transformare este strict personala, caci numai tu stii cine esti. Este evident ca lumea nu poate fi schimba inca, intrucat nu este pregatita pentru adevar. Nu te poti schimba decat pe tine insuti, dar aceasta reprezinta un mare pas inainte. Prin revenirea la adevar, deschizi o poarta, pe care o vor putea folosi apoi si altii. Deschizi astfel portile cerului, care te asteapta. Daca nu ai ajuns inca aici, acest lucru se datoreaza faptului ca ai crezut atata vreme ca nu esti demn de paradis. Ai avut convingerea ca nu meriti sa traiesti intr-un loc al iubirii, al adevarului si fericirii. Aceasta este o minciuna, dar daca o crezi ea ajunge sa iti controleze viata si nu mai poti trece de portile raiului.

Adevarul nu este inclus in poveste. El reprezinta puterea care creeaza povestea. Acesta putere este viata, sau Dumnezeu. Eu unul am descoperit acest lucru cu mult timp in urma si nu imi doresc altceva decat sa intelegi si tu ce doresc sa spun. Pentru a intelege, nu este suficient ca mintea ta rationala sa spuna: “Da, este adevarat; este logic”. Important este ca inima ta sa inteleaga. Speranta mea este ca inima ta va intelege, caci acest lucru iti va putea schimba viata. Nu te limita sa ma crezi cu mintea; incearca sa intelegi cu inima. Concentreaza-ti atentia asupra sentimenteleor tale si vei percepe astfel ce iti transmite integritatea spiritului. Exista ceva in interiorul fiecarui om care are puterea de a recunoaste adevarul. Trebuie sa mergi insa pe mana inimii.

Cand povestitorul nu mai vorbeste decat despre adevar, viata devine o capodopera. Cand vocea cunoasterii devine vocea integritatii, fiinta se intoarce la adevar, la iubire, se reintegreaza in rai, iar cercul se inchide. Atunci cand se intampla acest lucru, omul nu mai crede in cuvintele povestitorului sau, nici in alti povestitori.

Tot ce va spun aici este povestea mea; nu trebuie sa credeti nici macar in ea. Indiferent daca ma credeti sau nu, eu va relatez felul in care percep eu lumea. In clipa de iluminare in care am perceput infinitatea, am inteles ca in univers nu exista decat o singura fiinta vie. Aceasta este Dumnezeu, si cum fiecare fiinta reprezinta o manifestare a sa, este evident ca toti se vor intoarce mai devreme sau mai tarziu la sursa din care au provenit.

Nu exista nimic de care sa ne temem; nici macar moartea. Nu exista decat o unica forta, iar atunci cand murim, ne intoarcem cu totii in acelasi loc. Chiar daca opunem rezistenta, tot ne vom intoarce acolo, pur si simplu pentru ca nu avem un alt loc in care sa ne ducem. Aceasta este o veste minunata pentru toata lumea. Nu trebuie sa ne temem ca vom fi condamnati dupa ce vom muri. In clipa mortii, fiecare se intoarce la Dumnezeu. Nu trebuie sa meritam acest lucru. Lui Dumnezeu nu-i pasa daca meritam sau nu. El ne iubeste asa cum suntem. Viata noastra este o poveste, un vis. Imparatia lui Dumnezeu exista deja in mintea noastra. Nu depinde decat de noi sa o alegem, sa revenim la sinele nostru autentic, sa ne traim viata in iubire si adevar. Nu exista nici un motiv pentru ca viata noastra sa fie controlata de minciuni si de teama. Daca ne vom redobandi controlul asupra povestii personale, vom putea redeveni liberi sa ne cream o viata frumoasa, asa cum numai un artist al spiritului poate face. Stiind ca orice fiinta se intoarce mai devreme sau mai tarziu la Dumnezeu, credinta in minciuni devine o prostie. Minciunile din povestea noastra nu sunt importante. Unicul lucru care conteaza este sa ne bucuram de aceasta realitate. Sa ne traim fericiti aceasta viata.

In final, imi pun aceasta intrebare: ce vei face cu povestea ta? Alegerea mea a fost aceea de a-mi scrie povestea in spiritul iubirii si al adevarului. A ta care este?”

 


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate Tagged: Carti care merita citite, constientizare, credinta

Rugaciune pentru Iubirea de Sine

$
0
0

11261_711599598913491_7927729365425658313_n

O frumoasa rugaciune cu care sa intampinam echinoctiul de toamna si luna noua.

”Astazi, Parinte al universului, te rugam sa ne ajuti sa ne acceptam exact asa cum suntem, fara sa ne mai judecam. Ajuta-ne sa ne acceptam mintea asa cum este, cu toate emotiile sale, cu toate sperantele si visele noastre, cu personalitatea ei, cu felul nostru unic de a fi.

Ajuta-ne sa ne acceptam corpul asa cum este, cu toata frumusetea si perfectiunea lui. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu ne mai respingem niciodata, incat sa nu mai punem niciodata piedici in calea propriei noastre fericiri, a libertatii si iubirii noastre.

De acum inainte, ingaduie ca fiecare actiune a noastra, fiecare reactie, fiecare gand si fiecare emotie pe care le manifestam sa fie bazate numai pe iubire. Ajuta-ne, Tata, sa ne amplificam iubirea de sine pana cand intregul vis in care traim se va transforma, pana cand teama si suferinta vor deveni iubire si fericire.

Ingaduie ca iubirea de sine sa devina atat de puternica incat sa dizolve toate minciunile in care am fost programati sa traim, care ne spun ca nu suntem suficient de buni, de puternici, de inteligenti, ca nu putem reusi. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu mai fim nevoiti sa ne traim viata in functie de parerile celorlalti. Ingaduie-ne sa avem o incredere atat de mare in sine incat sa facem singuri alegerile pe care le preferam. Iubirea de sine va alunga teama in fata responsabilitatilor pe care le avem fata de propria noastra viata sau a problemelor care pot aparea pe drum. Orice am dori sa realizam, ingaduie sa o facem prin puterea iubirii de sine.

Incepand de astazi, ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine suficient de mult pentru a nu mai permite nici un fel de circumstante care sa ni se impotriveasca. Ajuta-ne sa ne traim viata asa cum suntem, fara sa mai pretindem ca suntem altcineva, numai pentru a fi acceptati de catre cei din jur. Nu mai avem nevoie ca altcineva sa ne accepte sau sa ne spuna cat de buni suntem, caci stim acum cine suntem cu adevarat.

Ingaduie sa ne bucuram – prin puterea iubirii de sine – de ceea ce vedem atunci cand ne reflectam in oglinda. Ingaduie ca zambetul sa nu mai paraseasca niciodata expresia fetei noastre, amplificandu-i astfel frumusetea interioara si exterioara. Ajuta-ne sa simtim o iubire de sine atat de intensa incat sa ne bucuram intotdeauna de propria noastra prezenta.

Ajuta-ne sa ne iubim pe sine fara a ne mai judeca, caci judecata nu atrage dupa ea decat vinovatie si auto-acuzare, dorinta de a ne auto-pedepsi, care ne fac sa pierdem perspectiva iubirii tale. Amplifica vointa noastra de a ne ierta pe sine, chiar in acest moment. Purifica mintile noastre de otrava emotionala si de auto-acuzatii, astfel incat sa putem trai intr-o pace interioara si intr-o iubire perfecte.

Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa fie puterea care sa ne schimbe viata, transformand-o dintr-un iad intr-un rai. Ajuta-ne sa ne transformam prin intermediul acestei puteri fiecare relatie pe care o avem, incepand cu relatia cu noi insine.

Ajuta-ne sa ne eliberam de conflictele cu cei din jur, sa fim fericiti sa ne impartim timpul cu cei dragi si sa-i iertam pentru orice nedreptate pe care ar comite-o fata de noi. Ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine atat de mult incat sa-i putem ierta pe toti cei care au gresit vreodata fata de noi. Da-ne curajul sa ne iubim neconditionat prietenii si familia, astfel incat relatiile noastre cu ei sa devina absolut pozitive si pline de iubire. Ajuta-ne sa cream noi canale de comunicare in relatiile noastre, sa scapam din razboiul controlului, in care nu pot exista invingatori sau invinsi. Ajuta-ne sa lucram impreuna, ca o echipa, intr-un joc al iubirii, fericirii si armoniei. Fie ca prin gratia ta, relatia noastra cu familia si cu prietenii nostri sa aiba la baza respectul si bucuria, astfel incat sa nu mai simtim nevoia sa le spunem cum trebuie sa gandeasca si cum trebuie sa se comporte. Fie ca prin gratia ta, relatiile noastre amoroase sa devina sublime, astfel incat orice clipa pe care o petrecem alaturi de partenerul nostru/partenera noastra sa devina o clipa de fericire.

Ajuta-ne sa ii acceptam pe cei din jur exact asa cum sunt, fara sa ii mai judecam, caci atunci cand ii respingem pe altii, noi ne respingem de fapt pe noi insine. Iar atunci cand ne respingem pe noi insine, noi te respingem de fapt pe tine.

Ziua de astazi reprezinta un nou inceput. Ajuta-ne sa ne incepem din nou viata, punand la temelia ei puterea iubirii de sine. Ajuta-ne sa ne bucuram de viata, de relatiile noastre, sa exploram viata, sa ne asumam riscuri, sa fim vii si sa nu mai traim cu teama de a iubi. Ingaduie sa ne deschidem inimile fata de iubire, care este dreptul nostru prin nastere.

Ajuta-ne sa devenim Maestri ai Recunostintei, ai Generozitatii si ai Iubirii, astfel incat sa ne putem bucura de intreaga ta creatie, acum si de-a pururi. Amin” Don Miguel Ruiz


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate, tehnici si metode de vindecare Tagged: constientizare, credinta, ghizi spirituali, rugaciune

Calea ta este unica

$
0
0

317969_503077493078551_1093578190_n

Calea ta este unica, chiar daca uneori iti vine sa pleci si nu la capatul pamantului ci in alt colt de univers. Oricat ai incerca sa urmezi alte cai, doar pierzi timpul si increderea in tine. Intreaba-te de fiecare data: care este adevarul tau interior? Urmezi mereu pe altii si iti devin modele. Dar tu ai aflat cine esti?

Cel ce nu reuseste sa inteleaga ca in el este intregul potential de vindecare si maiestrie ajunge hrana pentru ceilalti. Asa functionam. Cum ajungi hrana pentru ceilalti? Simplu. Nu mai crezi in tine. Ai mereu nevoie de cineva care sa iti spuna ce sa faci pana cand devine o dependenta ingrozitoare. Rezultatul este ca in loc sa iti fie mai bine iti este din ce in ce mai rau. Destinul intervine aducand lectii dure cu scopul purificarii tale si a reintoarcerii pe calea ta.

Nu lasa un terapeut sa te programeze : “nu vei face niciodata copii” sau “nu te vei casatori cu iubitul tau ca este fiul din alta viata” sau mai stiu eu ce alte mari grozavii.Nu lasa pe nimeni sa iti spuna ca iti va merge prost indiferent ca iti merge prost sau nu. Un adevarat terapeut  cu cat se implica mai putin in destinul tau cu atat canalul prin care lucreaza este mai curat.

Astazi am trecut pe langa un topogan foarte inalt, cam de 10 de metri inaltime. Copiii foarte mici de doi-trei ani urcau cu bucurie pana sus fara teama, pentru ca atunci cand esti pur nu ai teama de nimic. Mi-a amintit de starea mea de copil cu care ma dadeam pe acelasi topogan.

Puritatea devine softul divin cu care reinstalam scopul cu care am venit … Sa o facem intr-o maniera cat potrivita pentru fiecare din noi, cerand ajutorul arhanghelului Sandalphon pentru recastigarea bucuriei de a trai si a iubirii de sine. Cerand ajutorul Parintelui Arsenie Boca care este indrumatorul celor ce urmeaza Calea..

El spunea : “Sunteti cu totii binecuvantati. Incetati sa va mai plangeti. Sa nu mai pierdeti timpul, avem lucruri importante de facut. Impreuna putem sa schimbam lucruri. Uniti-va, iubiti-va, ma voi ruga impreuna cu voi.”


Filed under: constientizare, spiritualitate Tagged: constientizare, credinta

Sfaturi de viata

$
0
0

sunshinegirl

“Când sufletul ţi se închide şi nu poate admite şi respecta libertatea celorlalţi; când mintea îţi este intolerantă şi când voinţa îţi devine arbitrară şi încetează să mai acţioneze în favoarea binelui, atunci:

  • Prelungeşte-ţi raza sufletului pentru a înţelege slăbiciunile celorlalţi; prelungeşte-i calea sacră spre Dumnezeul iubirii, chiar în mijlocul celor mai mari greutăţi.
  • Prelungeşte-ţi raza minţii şi gândeşte-te că totul trebuie să fie astfel pentru ca Domnul să se manifeste în varietatea Sa infinită. Găseşte-i prezenţa în toate şi continuă-ţi calea minţii spre adevăr, în ciuda tuturor contradicţiilor.
  • Întăreşte-ţi raza voinţei; consider-o un dar de la Dumnezeu şi pune-o în slujba Lui. Măreşte calea puternică a voinţei pentru a manifesta bunătatea divină, chiar în mijlocul răului cel mai mare.

Pentru a înfrunta răul din viaţă, omul trebuie să fie capabil să-şi controleze gândurile, sentimentele, muşchii, întregul corp; trebuie să fie stăpân pe sine sub toate aspectele. Nu se ajunge nici repede, nici uşor la această stăpânire. Sunt necesare multă muncă, multe eforturi şi exerciţii pentru a dobândi stăpânirea de sine, dar acest fapt măreşte enorm posibilităţile de a duce o viaţă liberă, cu efecte benefice atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi.

Dacă întâmpinaţi vreo greutate, invocaţi numele Domnului; chemaţi-L în ajutor în prima oră a zilei. După puţină vreme veţi vedea că dificultatea devine mai uşor de înfruntat, în faţa unui obstacol, a unei încercări procedaţi în acelaşi mod şi ajutorul vă va sosi.

Cum se poate realiza acest lucru? Nu ni se spune. Important este să simţiţi forţa numelui Domnului şi a iubirii Sale.

Omul trebuie să fie bine protejat pentru a face faţă dificultăţilor de pe pământ. Sfânta Scriptură spune: „Domnul va merge înaintea ta şi îţi va fi şi pavăză”. Viaţa omului nu ar ţine decât de un fir dacă nu ar fi ajutată. Fără protecţie din partea naturii raţionale, omul ar fi expus în fiecare zi la mii de pericole. Dacă ar şti omul de câte ori a fost salvat!

Când omul doarme îşi fac apariţia fiinţe protectoare care, ca o mamă iubitoare, îi purifică trupul şi îi restabilesc ritmul perturbat al vitalităţii.

Când se afirmă că lumina este indispensabilă ochiului omenesc trebuie să se înţeleagă că celulele ochiului sunt scufundate în lumină, care este indispensabilă funcţiilor lui. Şi sufletul omului trebuie să rămână scufundat în viaţa spirituală, divină; dacă nu, rămâne în stadiu de germene, ca acele grăunţe de grâu conservate în piramidele şi în mormintele din Egipt timp de 5-6000 de ani, fără lumină, într-un mediu uscat, aşteptând împrejurări favorabile pentru a fi semănate, pentru a încolţi şi a se dezvolta. Ca aceste seminţe, sufletul omenesc aşteaptă condiţiile necesare aplicării legilor divine, pentru a-şi relua drumul vieţii veşnice.

Ucenicul trebuie să cunoască cele două legi: violenţa dă naştere violenţei; iubirea dă naştere iubirii.

Când afirmăm că trebuie să renunţăm la noi înşine, trebuie să se înţeleagă că trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu, pentru Bine, pentru Tot. Să ne îndreptăm dorinţele, impulsurile spre viaţa sufletului – spre aceasta tinde omul raţional, care va atinge în viitor starea de înger luminos. Chiar aflat la distanţe enorme de pământ, va putea să vă vadă, să vă ajute şi să-L servească pe Domnul.

Când vorbim energiile slăbesc şi sunt puse în pericol. De aceea se spune: „Veţi da seama de fiecare cuvânt in van”. Dacă vorbim prea mult, fără discernământ, riscăm să cădem în păcat, să ne risipim, să ne pierdem forţele creatoare.

Toţi oamenii sunt legaţi între ei, aidoma unor vase comunicante; dacă unul suferă, vor fi şi ceilalţi supuşi la încercare. Nimeni nu trăieşte pentru el. Vei iubi şi vei fi iubit. Te vei gândi la alţii şi alţii se vor gândi la tine. Îi vei îngriji pe alţii şi alţii te vor îngriji pe tine. Îi vei sfătui pe alţii şi alţii te vor sfătui la rândul lor. Vei da un fundament vieţii cuiva şi ţi se va da şi ţie. Aceasta este marea lege a naturii.

Nici cunoaşterea, nici dragostea şi nici înţelepciunea nu pot fi comparate cu ceea ce favorizează comuniunea interioară cu Principiul Fundamental. Prin această comuniune omul se înalţă şi-şi foloseşte toate calităţile: iubirea, înţelepciunea, puritatea, adevărul, dreptatea, pietatea şi multe altele care deocamdată dormitează. Prin rugăciune veţi semăna cu un copac plin de fructe coapte. Când Domnul vă va vedea astfel împodobiţi se va bucura să aibă lângă El un copil inteligent care ştie să vorbească într-o limbă angelică. Dumnezeu îi tolerează şi pe copiii ignoranţi; cu toate acestea, ei nu vor putea niciodată obţine rezultatele copilului care ştie să se roage. Cel înzestrat cu judecată se sforţează să înveţe, este harnic, în vreme ce prostul amână acest lucru totdeauna pe mai târziu. Primul este recompensat; cel de-al doilea este consolat.

În viaţă blândeţea şi umilinţa sunt la fel de necesare ca sarea. Fără blândeţe şi umilinţă nu există linişte, pace interioară şi vindecarea este imposibilă. Fără blândeţe şi umilinţă nici o ideea nu poate fi pusă în practică. Dacă Iisus, cu ocazia venirii sale pe pământ, a trebuit să devină umil, cu atât mai mult este mai necesară umilinţa pentru om! Blândeţea înalţă vibraţiile emise de om şi îl conduce spre viaţa pură, divină. Repetaţi-vă în fiecare zi: „Pentru Cel care mi-a dat viaţă, astăzi vreau să fiu blând şi umil!”

Omul bun poate fi comparat cu o statuie frumoasă realizată de un sculptor celebru. Omul rău este ca o piatră neşlefuită, care este neimportantă pentru ignorant. Dar pentru cel care ştie, pentru sculptor, această piatră informă are valoare, căci din ea poate ieşi o statuie frumoasă. Deci, dacă întâlniţi o persoană rea, gândiţi-vă: „Conştiinţa acestui om nu este trează; binele care zace în el nu a apărut deocamdată. Se va manifesta atunci când sufletul său va exprima dragostea divină”.

Evoluţia spiritului omenesc este infinită şi nelimitată. O dată ce a ajuns la conştiinţa colectivă, spiritul omenesc va atinge treptat un nivel mai ridicat, la conştiinţa cosmică sau divină, numită de asemenea eterna reîncepere, cauză primordială etc. Conştiinţa cosmică îndrumă şi înglobează toate fiinţele din univers, care sunt atrase de ea ca de un îndrăgostit. Nu putem evolua şi nici nu ne putem reînnoi decât în condiţiile de viaţă pe care ni le dăruieşte.

Se spune: „Avem un corp carnal, pieritor, dar când vom dobândi conştiinţa cosmică, corpul nostru spiritual se va dezvolta şi nu va pieri. Contradicţiile vieţii există numai pentru corpul material, nu şi pentru corpul spiritual care trăieşte în înţelegerea sensului profund al vieţii eterne”.

Dorim cu toţii să fim iubiţi! Dar cel care vrea să fie iubit trebuie să fie gata să îndeplinească tot ceea ce-i cere dragostea şi dacă nu poate să o facă, înseamnă că nu este suficient de copt pentru dragoste. În acest caz trebuie să renunţe temporar la dorinţa lui şi să continue să lucreze în tăcere asupra lui însuşi. Zeii, îngerii, arhanghelii pot fi iubiţi cu adevărat, căci posedă puterea de a face tot ceea ce dragostea le dă.

Maestrul Peter Deunov


Filed under: constientizare, constiinta, ghizi spirituali, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, credinta, ghizi spirituali, iubire

Respiratia Inimii, meditatie in miscare

$
0
0

woman-in-nature-sunshine

Meditatia in miscare este o tehnica aparte de respiratie si constientizare, care deblocheaza in plan fizic si subtil energiile noastre, prin miscari ale corpului, prin dans-creativ, prin invatarea exprimarii libere a emotiilor si a continuturilor psihice, prin trezirea spiritului si aducerea lui in prezent. Respiratia inimii este un adanc proces de catharsis si sublimare, de vindecare a ranilor sufletesti.

lisus a spus: Respiratia Sfanta nu poate fi vizibila cu ochii fizici, nici un om nu poate sa vada Spiritele Celui Sfant, dar in imaginea dupa care omul a fost creat, cine priveste fata omului vede imaginea lui Dumnezeu care vorbeste dinlauntrul sau. Faceti ca inimile voastre umane sa fie altarele si ardeti sacrificiile voastre cu focul iubirii. Pentru ca acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele meu acolo voi fi si Eu in milocul lor”.

Respiratia Inimii este un mod de a accesa aceasta stare de constiinta, o tehnica de explorare si manifestare a potentialui ascuns al fiintei umane, un prilej de regasire, de exprimare, de  eliberare a fortei creatoare si de re-conectare cu maestrul interior.

Respiratia Inimii lucreaza cu doua instrumente: respiratia constienta prin care intram in starea de Prezenta si ne conectam cu Inima, si tehnici de deschidere a inimii, cu centrul fiintei.

Respiratia Inimii poate fi practicata de oricine poate respira constient. Efecte ale respiratiei inimii:

1. Iertarea de sine 

2. Eliberarea de atasamentele energetice

3. Ajutor in reintregirea sufletului prin recuperarea de parti de suflet, precum si eliberarea partilor de suflet pe care le-am preluat si nu ne apartin

4. Eliberarea energiilor si structurilor care nu sunt ale noastre

5. Reconectarea profunda cu sinele divin

Cand?

Marti 14 octombrie 2014, ora 18.30 – 20.30, Bucuresti

Investitia ta 70 de lei

Inscrierea : karyn.taulescu@yahoo.com

Va asteptam cu drag!


Filed under: constientizare, spiritualitate, tehnici si metode de vindecare Tagged: constientizare, iubire

Initierea, victoria fiintei umane asupra propriilor slabiciuni

$
0
0

OMRAAM MIKHAA

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Conferinţa din 12.09.1984

      Lectura meditaţiei zilei

       Iisus a spus: intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află”. Această poartă strâmtă, care permite accesul la Împărăţia Domnului, este poarta Iniţierii. Iniţierea este o asceză ce îl învaţă pe om să se despartă de slăbiciunile, de tendinţele sale negative. O putem compara cu orificiul prin care este nevoit să treacă şarpele atunci când trebuie să-şi schimbe pielea. Discipolul este acela care se pregăteşte să treacă prin poarta cea strâmtă ce îi va înlătura “vechea sa piele”, adică proastele obiceiuri, concepţiile sale greşite. Fiecare dintre voi trebuie să treacă prin poarta cea strâmtă. Iar în loc să vă tulburaţi şi să vă fie frică, bucuraţi-vă, fiindcă veţi deveni astfel oameni noi, cu gânduri, cu sentimente noi, cu un comportament nou. Se poate spune că, de-a lungul întregii sale vieţi, omul străbate trei porţi: aceea a naşterii, prin care trec toţi oamenii, fie buni sau răi, apoi aceea a morţii, străbătută de asemenea de toţi dintre voi, şi aceea a Iniţierii, trecută numai de aceia care au fost în stare să facă mari sacrificii, să renunţe la foarte multe lucruri.

        Dragii mei, această pagina este plină de sensuri, foarte interesantă, foarte importantă. Eu am întâlnit în viaţă tot felul de oameni, mai ales femei care îmi mărturiseau că trecuseră deja de cea de-a cincea Iniţiere, iar eu eram atât de trist şi de nefericit, deşi trăisem lângă Maestrul Peter Deunov atâtea încercări şi probe, aproape douăzeci de ani… Mă necăjea faptul că nu reuşisem să trec nici de prima Iniţiere !… Dar am întâlnit în viaţă şi o mulţime de Iniţiaţi pe care, totuşi, nu îi întâlneşte toată lumea… Este atât de ciudat ! Ne închipuim că suntem nişte creaturi nemaipomenite, chiar atunci când nu am făcut vreun sacrificiu, vreo renunţare, când nu am ajuns să ne învingem natura noastră inferioară, iar bietul pământ este bântuit încă de atâţia “Iniţiaţi” !… Şi totuşi, Împărăţia Domnului nu a apărut încă datorită lor !… Veţi vedea în continuare cum trebuie judecat acest subiect al Iniţierii… Nu este deloc uşor !…

       În primul paragraf se spune că există trei porţi destul de strâmte: prima este aceea când ajungem pe pământ, când scoatem primul ţipăt, iar a doua, şi mai strâmtă, pe care o denumim moarte, dar care, în realitate, este de fapt o a doua naştere: lăsăm deoparte “hainele noastre de aici, cele “pământene” şi pătrundem într-o altă lume, îmbrăcaţi altfel, născându-ne din nou… Iar a treia poartă… Dar cum se face că şarpele ştie deja că are o piele veche, pe care trebuie să o schimbe, şi caută un loc stâncos, un orificiu, prin care să treacă şi să se descotorosească de ea… Acesta este un exemplu figurativ, sugerat discipolului care trebuie să străbată locuri stâncoase şi să întâlnească primejdii deosebite ca să-şi smulgă “vechea piele” – vorbind în chip simbolic – adică slăbiciunile, viciile, necazurile, grijile, mizeriile, impurităţile; dar cum el nu a avut mari Maeştri care să îl instruiască, el nu realizează toate acestea.

       Oare de ce v-am revelat faptul că natura umană posedă două laturi: una animalică, obişnuită, preistorică – personalitatea – pe care o deţinem cu toţii, egoistă, personală, slabă şi întunecată, ce nu se gândeşte decât să ia, să domine, să se desfete, nefiind nici dreaptă nici cinstită, lucrând numai pentru sine, şi o altă natură, divină şi celestă, pe care oamenii aproape că au părăsit-o, fiind pe undeva muribundă, înmormântată: oamenii nu mai sunt conştienţi nici măcar că ea mai există; dar în loc să fie conduşi, sfătuiţi de această natură, pe care am denumit-o individualitate, Eul Superior, oamenii preferă să calătorească în barca personalităţii, ce îi induce în eroare, îi sfătuieşte prost, iar ei nu îşi dau seama că sunt manipulaţi, devenind săraci, slabi, mizerabili, vulnerabili, fără nici un sprijin…

       Acum este necesară această lumină adresată omenirii, pentru ca semenii noştri să înţeleagă încotro se îndreaptă, de ce natură trebuie să fie sfătuiţi. Dar ei nu s-au analizat aşa cum trebuie, nu dispun de criterii de judecată, crezând că adevărata cale este aceea a personalităţii… Eu v-am dat toate criteriile, toate modalităţile de a judeca, ca să ştiţi când sunteţi sfătuiţi de personalitate şi când nu, că nu trebuie să o ascultaţi, chiar dacă ea zace în sinea noastră, chiar a celor mai mari Iniţiaţi, numai că nu trebuie să o ucidem !… Ea este necesară, indispensabilă, foarte activă, dinamică şi neobosită, dar nu trebuie ascultată… fiindcă ne oferă mereu sfaturi din cele mai proaste !… Foarte puţini oameni sunt sfătuiţi aşa cum trebuie, ca să împlinească lucruri cu adevărat extraordinare, divine !…

      Eu v-am spus dintotdeauna că nu sunt clarvăzător, telepat, şi am nevoie să verific pe cineva care se declară un Iniţiat, dacă este într-adevăr ceea ce pretinde că este !… Am nevoie de dovezi, da… Iar într-o conversaţie cu cineva eu fac aluzie la defectele persoanei respective, evident ca să o ajut, nu ca să o ucid, altminteri aş plăti şi eu prin karmă, aş reveni pe pământ… În aparenţă, poate că vă par un “demolator”, un om care să-şi lovească semenii… Dar interlocutorul meu este orgolios, răspunde imediat la “înţepăturile” mele, îmi trimite gânduri rele, şi atunci eu descopăr că personalitatea sa nu a fost încă învinsă, ea a fost vexată, rănită… Şi atunci îmi dau seama cât de “Iniţiat” este acest interlocutor al meu care nu şi-a învins încă personalitatea, nu în sensul de a o distruge, ci de a o pune în slujba sa… Fiindcă ea este foarte capabilă ! Trebuie să ştim numai cum să o folosim, cum să o punem la treabă !… Apoi trag şi eu concluziile mele şi îmi spun: “Un asemenea personaj se crede un “Iniţiat”, dar nu ştie ce reprezintă Iniţierea ! Dacă ar fi fost cu adevărat un Iniţiat, ar fi reacţionat altfel. El s-ar fi exprimat cam aşa: “Mulţumesc Maestre, aveam nevoie de o înţepătură, observ că mă iubiţi destul de mult. Eu vă sunt recunoscător !”. Şi astfel stima sa faţă de mine ar fi crescut. Iar atunci eu îl voi considera un adevărat Iniţiat, fiindcă el ştie cum să lucreze, cum să schimbe, cum să folosească totul în viaţă. În vreme ce, în cazul celor mai mulţi oameni, numai dacă le adresezi un cuvânt, îi faci să plângă la nesfârşit… Oare cine sunt aceşti “Iniţiaţi” aşa de slabi ?!…

       Oamenii nu ştiu cu adevărat ce este un Iniţiat !… El este o creatură care a lucrat în mai multe încarnări pentru a ajunge la acest stadiu. El a înţeles că există un singur lucru ce stă la baza Iniţierii: sacrificiul. Adică să învingi, să renunţi la anumite lucruri, pentru a deveni un cuceritor, un învingător al slăbiciunilor. Aceasta este adevărata Iniţiere. Iar aceia care nu ştiu se vor întreba de ce să se lipsească de anumite plăceri, bucurii, fiindcă atunci când reuşesc să învingă pe cineva sunt mândri, fericiţi… Poate că în aparenţă aşa stau lucrurile… dar aceşti oameni sunt neştiutori. Un Iniţiat nu are voie să devină un neştiutor. El are karma, datorii de plătit. Această victorie este una asupra unor lucruri despre care personalitatea ne sfătuieşte, iar individualitatea remarcă ce karmă grea am contractat…

       Vedeţi, dar, că trebuie să ajungem la un nivel de cunoaştere pe care nu îl putem obţine în lumea obişnuită. Voi citiţi cărţile scrise de unii oameni numai pentru prestigiul, mândria lor, pentru bani, dar dacă i-aţi întâlni vreodată veţi remarca că ei nu reprezintă mare lucru. Poate că au citit mult, dar nu au trăit anumite lucruri şi nu le-au împlinit în ei înşişi. Totul este superficial, intelectualizat, aşa este întreaga lume !… Eu am însă alte metode şi atunci când întâlnesc asemenea oameni îmi spun că sunt influenţaţi de gândirea mondenă. Nu, nu aceasta este adevărata Iniţiere. Aceşti oameni, care se cred “Iniţiaţi”, au fost căsătoriţi de mai multe ori, au amante, fumează… Iar eu nu am înţeles ce înseamnă un “adevărat Iniţiat” !… Pământul este plin de asemenea oameni care nu ştiu ce înseamnă puritatea, mănâncă şi beau orice şi doresc să fie consideraţi adevăraţi Iniţiaţi. Iar mulţimea, care este proastă, îi acceptă orbeşte, lăsându-se condusă de asemenea creaturi… Şi astfel apar necazurile, suferinţele, complicaţiile vieţii… Oare de ce oamenii nu deţin adevăratele criterii de a discerne ce este cu adevărat un Iniţiat ? Eu v-am mai spus că un adevărat Iniţiat este, mai întâi, dezinteresat, lucrează în mod gratuit. El distribuie totul, deţine o adevărată bogăţie, nu doreşte să servească pe nimeni personal, el îi eliberează pe oameni, în loc să îi lege, să îi exploateze… Există mulţi “Iniţiaţi” din categoria acelora menţionaţi mai sus, iar oamenii sunt orbi şi proşti şi cad în capcana lor. Mai ales în America există atâţia “Maeştri” care exploatează biata mulţime, adunând munţi de dolari, dispărând apoi cu ei în ceaţă… Deşi mulţimea este proastă, eu îi admir pe aceşti oameni, spunându-mi că sunt inteligenţi, dar nu voi pronunţa niciodată cuvintele “inteligenţă diabolică”, eu sunt bine educat !… Nu trebuie niciodată să pronunţăm aceste cuvinte !…

       Dacă ar trebui să vă vorbesc acum despre cele trei porţi, am ajunge foarte departe. Eu am încercat să vă arăt multora dintre voi slăbiciunile şi defectele, fiindcă avem cu toţii lacune, mai ales eu !… Dar observ, atunci când vă spun aceste lucruri, când vă “înţep” puţin, cum vă bucuraţi ! Oare cum aţi găsit voi secretul ? Datorită Învăţământului !… Mulţi, care vin de afară şi nu cunosc încă Învăţământul nostru, se simt adesea jigniţi, fiindcă eu nu mă asemuiesc cu nimeni altcineva din lumea obişnuită !… Oamenii se pricep cum să măgulească, să se prefacă, să vă mângâie, spunându-vă: “Nimeni nu este mai drăguţ decât dumneavoastră !”. Oare de ce există atâţia proşti care nu văd că în spatele acestor amabilităţi există proiecte, motive, intrigi, tocmai ca să fie folosiţi şi manipulaţi !… Mie nu îmi place să îi imit pe aceşti oameni ! Eu nu fac complimente, ofer bomboane copiilor ! Dacă aş face complimente, aş hrăni personalitatea din fiecare, iar lumea invizibilă m-ar certa rău de tot !… Eu doresc doar să ajut persoana respectivă să evolueze, să se dezvolte armonios. Iar pentru acei “Iniţiaţi”, care plâng în faţa mea, am la mine întotdeauna destule batiste să le ofer ! Da, nişte “Iniţiaţi” care plâng fiindcă eu le-am adresat doar un singur cuvânt !…

     Amintiţi-vă de conferinţa în care v-am spus că vom întâlni peste tot piedici, obstacole, că dacă nu ar exista greutăţi, nu am putea avansa, evolua. Priviţi numai exemplul pământului: dacă nu ar fi dur, solid, ne-am afunda cu toţii, la fel ca în cazul nisipurilor mişcătoare. Vapoarele navighează pe apă tocmai datorită rezistenţei apei, avioanele înaintează în aer învingând rezistenţa aerului. Aşa stau lucrurile şi în viaţă, dar oamenii nu le-au descifrat încă ! Ei doresc numai lucruri bune !… Dacă pe un munte nu ar exista obstacole, asperităţi, nu aţi mai putea urca ! La fel şi în cazul coborârii; dacă traseul ar fi complet lin, aţi aluneca şi aţi muri. Eu v-am mai revelat nişte lucruri asupra cărora nu vreau să mai revin… La fel ca în cazul unui conferenţiar care, ajuns în cazul unei dezbateri, la destăinuirea unei probleme delicate, le-a cerut auditorilor, care doresc să asculte, să părăsească sala. Nimeni nu a vrut sa plece… Aceia dintre voi care sunt puritani, pot pleca, iar eu voi continua, chiar dacă jumătate dintre voi mă veţi părăsi ! Unii deja au şi făcut-o !…

       Să luăm exemplul prafului de puşcă. De ce explodează atunci când se află sub presiune într-o ţeavă, iar când se găseşte în stare liberă, nu se întâmplă nimic! În timp ce, comprimându-le, el este în stare să distrugă o lume întreagă ! Apoi am mers mai departe în care nici un anatomist, nici un radiestezist nu s-a putut pronunţa. Dar această lege există peste tot. Obstacolele ne oferă forţe, tocmai ca să ne dezlănţuim, să acţionăm, să ne eliberăm ! Atunci când vă aflaţi într-o închisoare, vreţi să fiţi liberi, iar când vă găsiţi în libertate, nu ştiti cum să apreciaţi libertatea… Să luăm exemplul bărbatului şi al femeii. De ce atunci când bărbatul este forţat de femeie, organul său “explodează” ? Lui îi place acest lucru !… Dar cum se face că Inteligenţa Cosmică a acordat femeii această putere de a şti cum să acţioneze în acest caz ? Vedeţi până unde am mers eu cu descoperirile mele !

       De ce atunci când spiritul este limitat, înlănţuit, poate face lucruri formidabile ? Trebuie să mulţumiţi Cerului atunci când întâlniţi obstacole, când dorinţa de a învinge se trezeşte în voi, când vreţi să dovediţi că puteţi face ceva, altminteri, veţi slăbi, veţi adormi, vă veţi anchiloza… Oare de ce oamenii nu au înţeles aceste lucruri ? Cea mai bună dovadă este cazul sinuciderii atunci când ei se izbesc de anumite greutăţi, în loc să devină puternici tocmai datorită acestor obstacole, calomnii, critici. Tocmai atunci când sunteţi murdăriţi, denigraţi, în loc să vă tulburaţi, trebuie să vă transformaţi în nişte oameni formidabili ! Dar cei mai mulţi se cred deja nişte “Iniţiaţi” !… Trebuie să ajungeţi chiar să transformaţi pietrele cu care se aruncă în voi în pietre preţioase, dăruindu-le apoi tuturora… Acesta este şi cazul meu. Dacă aţi şti măcar cu ce cantitate de pietre s-a aruncat în mine de-a lungul anilor !… Şi se continuă şi acum !… Dar eu sunt un alchimist, le adun, le transform, şi apoi le distribui sub formă unor pietre preţioase. Este formidabil acest lucru !

 Un minut de meditaţie.

 Formulă exprimată înainte de a servi masa:

 Bojiata lubov razrechva vsichkite problemi,

 Bojiata lubov razrechva vsichkite problemi,

 Bojiata lubov razrechva vsichkite problemi.

 (Dragostea de Dumnezeu rezolvă toate problemele)


Filed under: spiritualitate Tagged: Omraam Aivanhov

Cararea Imparatiei

$
0
0

944152_529416253781871_84905661_n

Fiecare drum la Prislop ne imbogateste cu noi experiente. Pe una din icoanele cu Parintele Arsenie Boca sta scris “trebuie sa stiti pe de rost predica de pe munte”. De ce ar vrea parintele sa stim pe de rost aceasta predica? … Aceste cuvinte au un Inalt sens.

“Cararea Imparatiei” in 12 ore audio.

Ceea ce omul nu poate indrepta in sine insusi sau in altii, trebuie sa le sufere cu rabdare, pana ce Dumnezeu porunceste altfel. Cugeta ca poate e mai bine sa fie asa, ca sa fi cercat prin rabdare, fara de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie in toate acestea sa te rogi lui Dumnezeu sa te ajute sa biruiesti aceste piedici, sau sa le suferi cu blajinatate. Daca cineva, lamurit odata sau de doua ori, nu cade la aceeasi parere cu tine, nu mai avea disputa cu el, ci incredinteaza toate in mana lui Dumnezeu care stie a scoate binele din rau, ca astfel sa se implineasca voia Sa. Si sa fie slavit in toti robii Sai.

Da-ti osteneala sa suferi cu rabdare lipsurile si slabiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru ca si tu ai multe din acestea pe care trebuie sa le sufere altii. Ca Dumnezeu a randuit astfel, ca sa ne invatam a ne purta sarcina unii altora – caci fiecare are sarcina sa -nimeni nu-i fara lipsuri, nimeni nu-si este indestulator siesi, nimeni nu-i atat de intelept sa se poata indruma singur, dar se cade sa ne suferim, sa ne mangaiem si sa ne ajutam, sa ne invatam si sa ne indrumam unii pe altii. Ceea ce te face atat de suparacios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, nazuroasa, artagoasa, posomorata. Pietatea cea adevarata e blajina si rabdatoare, fiindca ea te arata cine esti…” (Cararea Imparatiei – Parintele Arsenie Boca)

Duminica minunata si binecuvantata!


Filed under: constientizare, mesaje, rugaciune, spiritualitate Tagged: credinta, Parintele Arsenie Boca, rugaciune, trezire spirituala

Terapia prin iertare

$
0
0

1113_debt_forgive_630x420

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

Mai întâi e nevoie de mult timp.

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

A recunoaşte

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

A accepta

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

A binecuvânta

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

Spre eliberare ca stare permanentă

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

În acest sens, creştinismul este literalmente născut din mistica iudaică. Iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială că aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23,24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-sa”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.

extras din Articolul apărut în revista Le Chemin, nr. 28, 1995.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net
.
Tradus în româneşte de Maica Siluana Vlad.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.


Filed under: mesaje, spiritualitate Tagged: alchimie, constiinta, iertare

Intalnirea cu sufletul pereche

$
0
0

optima_1901799_1392250464379226_1775058848_n

“O relaţie cu sufletul pereche este o explorare a dinamicii egalităţii, a respectului şi încrederii reciproce. Este o relaţie matură şi iubitoare pe plan conştient. Ea cere o comunicare perfectă, care se învaţă în general prin procesul de iertare din cadrul relaţiilor anterioare, mai puţin conştiente. într-un anumit sens, toate relaţiile anterioare vă prepară pentru participarea deplină în relaţia cu sufletul pereche.

Sufletul pereche nu se poate manifesta, până când nu există cinste şi limpezime în toate relaţiile voastre. Dacă v-aţi părăsit un partener dintr-o căsătorie anterioară sau copiii, pentru a fi cu un nou iubit/iubită, trebuie să suportaţi consecinţele. Nu vă puteţi găsi sufletul pereche, părăsind o altă fiinţă omenească. Trebuie să fiţi corect în toate relaţiile voastre. Trebuie să spuneţi adevărul fără frică, dar cu mare blândeţe şi compasiune. Ceilalţi trebuie să ştie în ce poziţie se află. Trebuie să ştie în ce mod s-a schimbat legământul vostru faţă de ei şi în ce măsură a rămas acelaşi. Vă dovediţi dragostea faţă de ei, prin faptul că nu aveţi secrete, prin dezvăluirea completă a gândurilor şi sentimentelor voastre. Trataţi-i aşa cum aţi vrea să vă trateze ei pe voi, dacă situaţia ar fi invers. Şi, în felul acesta, puteţi merge mai departe, fără să părăsiţi pe nimeni, fără sa acţionaţi într-un mod impulsiv şi nepăsător.

Dragostea adevărată pentru o anumită persoană nu rezultă niciodată dintr-un comportament urât faţă de alta. Aceasta nu înseamnă că nu puteţi să vă schimbaţi legămintele. înseamnă doar să păşiţi în acest proces de revizuire, cu respect şi grijă faţă de celălalt şi, în acelaşi timp, ştiind foarte clar ce vreţi.

Atunci când în viaţa voastră apare partenerul de viaţă, legământul se creează ca ceva de la sine înţeles. Dorinţa reciprocă de a fi unul în prezenţa celuilalt devine demonstrarea continuă şi spontană a legământului unuia faţă de celălalt. Dacă luarea deciziilor – atunci când eraţi cu celălalt partener – era dificilă şi caracterizată printr-o luptă continuă a ego-ului, împreună cu sufletul pereche deciziile se iau fără nici un fel de efort. Fiecare partener respectă şi apreciază pe deplin gândurile şi sentimentele celuilalt, tară să-şi minimalizeze propria experienţă. Există o dorinţă totală de a fi pe deplin prezenţi, de a asculta părerea celuilalt şi de a lua decizii, numai atunci când amândoi simt că totul este clar.

Până când nu vei fi învăţat să-ţi asculţi intuiţiile, nu îţi vei întâlni sufletul pereche. Descoperirea sufletului tău pereche se întâmplă deoarece, lăuntric, eşti direcţionat înspre el/ea. Când vă întâlniţi, recunoaşteţi acest lucru în interiorul vostru. îl ..ştiţi” în fiecare celulă a fiinţei voastre. în momentul recunoaşterii reciproce a partenerului de viaţă, se produce o modificare în esenţa fiinţei. Nu mai trăieşti doar pentru propria ta pace şi fericire. Propria ta pace şi fericire se extind, pentru a include pacea şi fericirea partenerului. Principiile individuale devin mai puţin importante decât cele reciproce. Nu vă mai concentraţi pe cât sunteţi de diferiţi, ci pe ceea ce aveţi în comun. Intraţi într-un nou stadiu al călătoriei vieţii. Unul se manifestă în exterior ca fiind doi şi doi devin unul pe dinăuntru.

„Tu” eşti acum o entitate diferită. E adevărat, încă ai un corp separat, dar până şi separarea trupească începe să se estompeze, pe măsură ce amândoi deveniţi unul şi vă împletiţi în actul dragostei fizice şi emoţionale. Minţile voastre renunţă la nevoile lor separate şi se unesc în dansul ţelului comun şi al înţelegerii fără cuvinte. Prin voi se naşte o nouă
fiinţă. Este fructul dragostei voastre şi cel care vă împlineşte cerinţele reciproce.Din unirea voastră apare ceva ce nu a putut fi realizat până acum. Legătura voastră face ca acest lucru să fie posibil. împreună, acceptaţi scopul vostru spiritual şi îl împliniţi cu graţie, pe măsură ce relaţia voastră se cristalizează şi radiază dragoste asupra tuturor oamenilor din jurul vostru.

O dată ce ai întâlnit persoana iubită în formă fizică, viaţa ta nu mai poate continua ca înainte. Trebuie să renunţi la tot ceea ce înseamnă separare. Nu mai poţi păstra decât ceea ce merge împreună, în cinstire şi îmbrăţişare reciprocă. Şinele izolat trebuie să moară. Se naşte şinele ca partener, ca pereche de viaţă. Aceasta este căsătoria spirituală. Pe măsură ce intri pe calea autovindecării şi autodescoperirii, există din ce în ce mai mult potenţial pentru o unire sacră. Şi tu şi ceilalţi ca tine vă adunaţi ca parteneri egali şi începeţi să modelaţi ceea ce înseamnă relaţia unei noi paradigme. Tu şi partenerul tău radiaţi încredere şi respect reciproc. Radiaţi ţeluri şi legăminte comune, făcute tară nici un fel de sacrificiu. Demonstraţi ce înseamnă să creaţi unul pentru celălalt un spaţiu iubitor, sigur şi în care nimeni nu judecă pe nimeni.”

Paul Ferrini – Linistea Inimii


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, karma, legile universului, suflete pereche

Cursul de Conectare si Vindecare cu Ingerii

$
0
0

Untitled

De ce Conectarea si Vindecarea cu Ingerii?

Ceea ce omul nu poate sa faca singur este alchimia, trecerea sau dezlegarea de raul facut cu mana lui sau facut de catre altii. Fara ajutorul Sfantului Duh omul este neputincios in fata oricarei actiuni pe care considera ca o poate controla si gestiona singur doar cu ajutorul vointei sau a mintii. Suntem in fata unui proces interior complex, de trezire a naturii divine, a maestrului interior. Conexiunea cu entitatile angelice are principal scop vindecarea emotionala si reconectarea spirituala cu Dumnezeu.

Cursul prezinta o serie de tehnici :

  • Limbajul Luminii : Chei de reactivare ale Arhetipurilor Fiintei;
  • Constientizarea drepturilor divine si redobandirea acestora cu ajutorul arhanghelilor;
  • Tehnici de refacere a sufletului;
  • Sigiliile angelice;
  • Meditatia angelica de vindecare cu Arborele Sephirotic

Acordaje angelice: Angel Reiki, Cele 7 Raze ale Arhanghelilor, Ordinul Arhanghelului Mihail, Sistemul de energii ale Arhanghelului Metatron si Raziel, Lumina Puritatii,  Initierea Elohimilor, cele 49 de Simboluri Angelice, Activarea chakrelor celeste, Programul Angelic al lucratorilor cu Lumina ce cuprind toate corurile ceresti : Primul cor: Seraphim, Metatron, Pegasus, Al doilea cor: Heruvimi, Ophaniel, Dragoni, Al treilea cor: Tronul, Zaphkiel, Pasarea Phoenix, Al patrulea cor: Domeniile, Zadkiel, Al cincilea cor : Puterile, Chamuel, Al saselea cor: Virtutile, Raphael, Al saptelea cor: Principiile, Haniel, Al optulea cor : Archangheli, Mihail, Al noulea cor: Ingerii, Gabriel;

Temele abordate ale acestui curs:

  • Trezirea spirituala si saltul vibrational alaturi de planeta Pamant
  • Evolutia spirituala a omului si lectiile pe care le are de parcurs in acest plan
  • Despre cum sa eliberezi energia si tiparele negative
  • Despre cum sa te deschizi catre constiinta Hristica
  • Modalitati de conectare cu ingerii si arhanghelii
  • Despre citirea conectiva, ghizi si ingeri pazitori
  • Despre activarea darurilor si a clarsimturilor.

Creatorul cunoaste tot, ceea ce urmeaza sa fie, si tot ce a fost. In Ein Sof nu exista timp, spatiu sau limitari, planul Creatiei e deja stabilit. Datoria Omului este sa “dea forma” Pamantului, pentru ca Shekhinah (Dumnezeirea) sa se poata “odihni” printre Oameni. Cheia este sa abandonezi tristetea si sa fii fericit. Acesta este cel mai puternic medicament.

Meditatia angelica de vindecare cu Arborele Sephirotic te ajuta:

  • Sa purifici si sa constientizezi diferite nivele de constiinta
  • Sa vindeci rani, frici si blocaje datorita procesului de infuzie cu Lumina Divina
  • Sa accelerezi procesul de dezvoltare spirituala si personala
  • Sa activezi darurile spirituale
  • Sa dezvolti si sa activezi lumina spiritului in interior, a maestrului interior
  • Sa cresti capacitatea de relaxare, focusare si concentrare a mintii
  • Sa cresti starea de inspiratie si autocontrol
  • Sa echilibrezi relatia cu stramosii
  • Sa revii asupra drepturilor divine primite in acesta viata
  • Sa reactivezi cu ajutorul sunetelor sacre arhetipurile finite
  • Sa reconfigurezi tiparele mentale si emotionale

O Sephirah (ספירה) este un canal de Energie Divina, de forta vitala, atributul si emanatia prin care Lumina Infinita (Ohr Ein Sof) se dezvaluie pe sine, creeaza si altereaza in mod constant realitatea fizica si lumea spirituala. Aceste concepte stau la baza intelepciunii ascunse a Torah – Kabbalah.  Interactiunea dintre Sephire se face prin intermediul unei retele de tzinorot (canale) care asigura curgerea Energiei Divine in intreaga creatie. Atunci cand aceste canale sunt blocate accesul conștient sau nu la nivelele inalte ale constiintei sunt diminuate sau chiar oprite. Blocarea este datorata ideilor, atitudinilor, percepțiilor, fricilor , tuturor emotiilor si rationamentelor inadecvate si care nu sunt conforme Voii Divine și Universale.

Reconectarea este un proces de purificare, de curatare a acestor canale pentru a permite energiei si informației sa curga liber direct de la Sursa. Entitatile angelice corespondente fiecarei sephirah ne faciliteza procesul de vindecare la nivel psihic, fizic si spiritual.

Manualul cursului este unic; acest curs este atent pregatit pentru cei ce simt rezonanta ingerilor. Toti participantii vor primi diploma si un CD cu meditatii.

Entitatile angelice de lumina ne ghideaza sa lucram in centrul fiintei noastre, sa accesam constiinta cea mai inalta a spiritului. Cu ajutorul lor putem integra Iubirea, Forta Interioara, Curajul,  Abundenta, Discernamantul, s.a si sa atingem echilibrul profund interior. Onoram impreuna elementele ce desavarsesc creatia Tatalui Ceresc si accesam porti initiatice interioare.

Participarea la acest curs nu necesita o pregatire sau initiere speciala. Daca simti ca ai o legatura cu ingerii atunci lasa-te purtat de intuitie. Vei primi experienta unui curs complex, a unei calatorii initiatice, plina de semnificatii.

Investitia ta pentru curs 550 lei.

Data si locatia : 8 si 9 noiembrie 2014, ora 11.00 – 18.00, Bucuresti.

Detaliile organizatorice vor fi comunicate ulterior celor inscrisi. Plata se poate efectua in contul Infolight srl nr. RO16RNCB0285122216070001 RON deschis la BCR Unic Bucuresti. Pentru inscrierea la eveniment trimiteti email la karyn.taulescu@yahoo.com. Plata cursului nu se poate efectua in ziua evenimentului. Persoanele cu venituri reduse au accesul gratuit daca prezinta un document justificativ.

Va astept cu drag!

 


Filed under: spiritualitate

In Lumina

$
0
0

Ȋn lumina ta am învăţat cum să iubesc.
Ȋn frumuseţea ta, cum să compun poezii.
Dansezi în pieptul meu,
acolo unde nu te vede nimeni,
dar uneori eu te zăresc – şi acea
imagine devine artă.

***

Pariază orice pentru iubire,
daca eşti într-adevăr o fiinţă omenescă.
Dacă nu, părăseşte
această adunare.
Participând cu jumătate de inimă nu ajungi
la splendoare… Ai pornit în călătorie
pentru a-l afla pe Dumnezeu, dar mai apoi ai început
să faci pauze de-a lungul drumului,
la hanuri rău famate.

* * *

Când te întorci în pieptul meu,
nu contează cât de departe am rătăcit,
privesc în jur şi văd calea.
La capătul vieţii mele, când doar o respiraţie
îmi va fi rămas, dacă revii, mă voi ridica şi voi cânta.

(Rumi)

O saptamana in iubire sa aveti!


Filed under: spiritualitate Tagged: alchimie, iubire, meditatie

Nodurile Lunare

$
0
0

b21af1bd614bdb7f62f91f98ca2b2296

“Fiecare dintre noi este o fiinţă cu totul unică; probabilitatea ca o temă natală să se repete într-un anumit interval de timp este extrem de mică; unele calcule îndrăzneţe afirmă că această probabilitate este de 1/25.000 de ani, ţinând cont numai de faptul că planetele au viteze diferite de rotaţie în jurul Soarelui. Dacă ţinem cont însă şi de prezenţa stelelor fixe, a asteroizilor şi a Nodurilor lunare, probabilitatea aceasta devine din ce în ce mai mică, fără a deveni însă neglijabilă. Dincolo de aspecte astronomice şi fizice, toate aceste influenţe astrale care creează, practic, un univers infinit de rezonanţe, constituie forţele tainice care ne ghidează şi ne ocrotesc de-a lungul întregii noastre evoluţii spirituale. Viaţa fiinţei umane nu reprezintă o întâmplare biologică, ci o raţiune cosmică, divin integrată în Planurile Creaţiei, având drept finalitate reîntoarcerea fiinţei umane la sursa care a emanat-o – Dumnezeu-Tatăl.

Când respirăm pentru prima dată, întreaga umanitate – toţi. oamenii aflaţi atunci în viaţă – traversează acest moment o dată cu noi, trăindu-l fiecare aşa cum îi este dat, fără a conştientiza însă această magică participare la intrarea noastră în viaţă. Dar clipa în care inspirăm întâia oară aerul acestei lumi ni se imprimă la nivelul tuturor celulelor fiinţei şi rămâne pentru totdeauna o parte din noi. Medicina cunoaşte faptul că, la nivelul glandelor suprarenale, această primă respiraţie constituie 25% din esenţa subtilă a vieţii, cea care este capabilă să salveze corpul fizic (şi, implicit, fiinţa umană) în anumite momentelimită ale existenţei. Ea constituie, aşadar, „respiraţia remanentă” a fiecăruia dintre noi, care ne însoţeşte până în ultima clipă a vieţii. Fiecare are puterea de a perfecţiona momentul propriei naşteri. Este ca şi cum luăm această mică parte de timp, o oprim şi o dilatăm ca ea să dureze cât o întreagă încarnare. Imediat ce începem să lucrăm asupra acelui moment, ne concentrăm asupra părţilor din structura noastră care nu merg bine şi ne creăm fericirea, împlinirea şi armonia care să le contrabalanseze; astfel, energia pozitivă a acestor schimbări ne va afecta şi pe noi, dar şi pe toţi ceilalţi.

Modificând viaţa personală, modificăm în esenţă un moment din trecut; apoi, modificând trecutul, modificăm nu doar prezentul personal, ci prezentul tuturor celorlalţi. Dacă venirea noastră pe lume a fost o participare planetară, tot astfel fericirea noastră personală devine, la rândul ei, o participare identică. Mulţi maeştri spirituali spun că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru alţii este să lucrăm asupra noastră. Suntem cu toţii, conectaţi unii cu alţii la nivelul cel mai profund – suntem Unul. De aceea, un focar de suferinţă aflat într-o parte a lumii generează, prin rezonanţă, stări de suferinţă la nivel mondial; în vreme ce, un focar spiritual, o zonă geografică prosperă şi cu fiinţe umane sănătoase constituie tot atâtea surse de fericire oricând posibilă pentru rasa umană. Totul este ca noi să devenim conştienţi de aceasta. Înţelegem aşadar că nu suntem doar suma influenţelor astrale ale temei natale. Tema este o imagine a structurii personalităţii, dar noi suntem cei care utilizează această personalitate (energiile conţinute în astrogramă). Alegerea de a lăsa ca personalitatea să acţioneze necontrolat sau de a purifica aceste energii astfel ca viaţa să se desfăşoare favorabil pentru toţi, ne aparţine.” (Nodurile Lunare – Rodica Purniche) pdf aici

Calcul pozitii planete (Nodul Nord)


Filed under: spiritualitate Tagged: astrologie karmica

Transcederea karmei

$
0
0

10401336_708837229189728_3670427528511368916_n

Bhagavad Gita ne învaţă că nimeni nu poate scăpa de acţiune – Karma – abţinându-se să acţioneze. În ea este revelată o metodă mult mai armonioasă de a scăpa de karmă. Ea ne recomandă nishkam-karma - acţiunea detaşată, renunţarea la fructele acţiunii. Dacă vom acţiona astfel, vom ajunge să atingem eliberarea de toate înlănţuirile karmei.

În timpul activităţii, nu considera niciodată că tu eşti cel care acţionează, ci că Dumnezeu este cel care acţionează prin intermediul tău. Adresează-i-te astfel: ”Doamne, fii Tu cel care acţioneză prin mine”. Chiar şi atunci când faci greşeli, consideră-L pe El responsabil de acestea. Bineînţeles, nu trebuie să greşeşti în mod deliberat şi după aceea să dai vina pe El. Dar dacă vei face tot posibilul ca lucrurile să iasă bine şi totuşi vei suferi un eşec, oferă-I acest eşec Lui. Nu uita nici o clipă că, în esenţă, eşti o fiinţă liberă întru eternitate. Aceasta este calea cea mai simplă pentru a atinge fuziunea cu Divinul.

Bineînţeles că şi alţi factori au importanţa lor: devoţiunea, meditaţia, graţia divină şi aşa mai departe. Dar în ceea ce priveşte acţiunea, calea către eliberare necesită în permanenţă o acţiune dezinteresată.”

“Dacă nu aş avea nici un fel de dorinţă”, l-a întrebat un discipol pe Yogananda, “nu aş pierde toate  motivaţiile, nu aş deveni un fel de robot uman?”

“Multe fiinţe îşi imaginează aceasta” – i-a răspuns Maestrul. “Ei cred că, în momentul în care nu mai au dorinţe, interesul pentru viaţă dispare; aceasta nu se întâmplă deloc, ba din contră: abia atunci vei descoperi că întreaga viaţă este mult mai interesantă.

Hai să ne gândim acum la aspectul negativ al dorinţei. Acesta te face să îţi fie teamă şi în continuu să te întrebi: “ce se va întâmpla dacă….?” sau “dacă acest lucru nu se va întâmpla?”.

Trăieşti într-o permanentă stare de anxietate legată de viitor sau într-o stare de regret continuu legată de trecut. Non-ataşamentul permite să trăim plenar stare de libertate interioară şi de bucurie divină. Când vei fi capabil să te bucuri de prezent, atunci îl vei putea găsi pe Dumnezeu. Absenţa dorinţei nu îţi distruge motivaţiile; cu cât vei ajunge să trăieşti mai mult în Dumnezeu, cu atât va fi mai mare bucuria pe care o vei experimenta.”

Chiar şi atunci când cedaţi unui obicei greşit, pentru că nu vă puteţi încă controla, faceţi în aşa fel încât mintea să reziste constant acestei tentaţii; încercaţi să nu vă identificaţi cu aceste greşeli din interiorul vostru.

Unul dintre călugării care locuiau în ashram era mereu în luptă cu tentaţiile. Într-o zi, i-am spus: “Eu nu-ţi cer ţie să învingi iluzia, îţi cer doar să-i rezişti.”

Tendinţele negative nu pot fi depăşite focalizându-ne asupra lor, ci asupra dinamizării şi amplificării în fiinţa noastră a tendinţelor pozitive specifice. Fii întotdeauna activ în serviciul lui Dumnezeu. Oferă-i lui toate gândurile tale, cu acelaşi spirit îndatoritor, cu aceeaşi atenţie alertă şi plină de dragoste. Menţine-ţi mintea îndreptată către El şi urmăreşte să faci numai bine celor din jur. O minte leneşă este un instrument al necuratului.

Pentru a atinge starea de inacţiune caracteristică fuziunii finale cu Dumnezeu trebuie să fi foarte activ în serviciul Său.

Nu te lăsa niciodată sedus de agitaţie, de prea multe plăceri, de prea multă distracţie. Urmăreşte să fi profund în tot ceea ce faci. Dacă vei ceda acestei agitaţii mentale, seminţele vechilor tentaţii vor reîncolţi. Bineînţeles, este minunat să fii vesel, este minunat să fii plin de umor, dar nu lăsa superficialitatea să te cuprindă. După cum ştiţi, şi mie îmi place să glumesc, dar atunci când mă decid să fiu serios, nimic şi nimeni nu mă poate face să-mi uit hotărârea. Fiţi profunzi în toate acţiunile voastre, chiar şi atunci când ascultaţi o glumă şi râdeţi. Nu renunţaţi la calmul vostru interior. Urmăriţi să sălăşluiţi în permanenţă în Sine.

Condiţiile exterioare obiective sunt întotdeauna neutre. Modul în care reacţionaţi la ele le determină să pară benefice sau nu.

Trebuie să vă transformaţi reacţiile faţă de circumstanţele exterioare. Aceasta este esenţa întregului sistem Yoga – a neutraliza cu ajutorul Spiritului valurile reacţiunii. Fiţi în permanenţă fericiţi interior. Nu încercaţi să modificaţi exteriorul pentru a-l adapta cerinţelor voastre; urmăriţi mai bine să vă transformaţi interior.

O bună regulă de viaţă este să gândeşti astfel: “ceea ce vine din interiorul meu, îl las să se producă”.

Karma poate fi definită în mod simplu ca acţiune. Tot ceea ce odată a fost făcut poate, la fel de bine, să fie desfăcut.  Intreaga ta energie trebuie canalizată pentru a reuşi să-l cunoşti pe Dumnezeu. Nu te preocupa de karma care ţi-a mai rămas de depăşit. Lasă-l pe Dumnezeu să se preocupe de aceasta. În primul rând, distruge în fiinţa ta toate înlănţuirile karmice. Acestea sunt sursa ataşamentului tău faţă de ego. În momentul în care te dizolvi în El, orice acţiune vei realiza nu va mai crea karmă. Vor fi asemeni unor litere pe care le-ai scris pe apă, niciodată nu se vor întoarce asupra fiinţei tale. Ca să te eliberezi de înlănţuirile ego-ului, trebuie să tai nodul gordian al iluziei. Aceasta este starea de jivan mukta, fiinţa eliberată care trăieşte în această lume.

Prin intermediul meditaţiei şi al consacrării întregii tale fiinţe Divinului calmează-ţi valurile minţii. Mintea este cea prin intermediul căreia percepi realitatea actuală. În starea de supraconştiinţă, vei putea avea o viziune clară asupra a tot ceea ce te înconjoară, asupra realităţii obiective. Trăind permanent această stare de conştiinţă, un jivan mukta poate prelua la voinţă karma altor persoane şi să o ardă printr-o singură meditaţie.

Fiinţa a cărei întreagă karmă trecută este epuizată este un siddha, o fiinţă ce a atins perfecţiunea. Dacă o astfel de fiinţă se încarnează, o face doar pentru binele umanităţii şi nu datorită unei înlănţuiri karmice. O astfel de fiinţă este un avatar, un maestru spiritual coborât pe Pământ, o încarnare a Divinului.

Cel mai important este să-l găsim pe Dumnezeu. Atunci când vom percepe strălucirea Sa în cvasitotala obscuritate a conştiinţei noastre, orbirea spirituală va dispare.

În toate acţiunile pe care le întreprindeţi consideraţi-l pe Dumnezeu ca fiind cel care acţionează. Este o problemă de atitudine interioară şi nu necesită un mod exterior de a-ţi arăta umilinţa. Din păcate, mulţi aspiranţi îşi asumă o atitudine exterioară umilă numai pentru a-i impresiona pe cei din jur.

 

       Dacă vei ajunge la Dumnezeu, toate problemele din subconştient vor fi instantaneu eliminate. Tarele multor vieţi stau îngropate în solul mentalului tău. Toate dorinţele pe care le-ai avut în trecut şi de care nu eşti deplin conştient în actuala existenţă terestră aşteaptă momentul prielnic să se manifeste. Însă, dacă tu te vei întoarce către Dumnezeu, vei fi capabil să controlezi aceste dorinţe pentru totdeauna.

“Maestre, dacă ceea ce ne înlănţuie este ataşamentul faţă de această lume, cum se face atunci că persoanele care se sinucid nu se eliberează? Cu siguranţă, despre ele nu se poate spune că doresc să rămână aici.” Yogananda a râs cu poftă de absurditatea întrebării şi a răspuns: “Ca lucrurile să se desfăşoare cum ai spus ar trebui să existe o reală şi nemărginită dragoste de Dumnezeu. Viaţa este o şcoală în care avem mai multe examene de trecut până la atingerea finalităţii ei: eliberarea supremă. Dacă te comporţi ca un chiulangiu, va trebui să te întorci din nou şi din nou până când vei reuşi să înveţi toate lecţiile ei.”

Nu vei putea să te eliberezi atât timp cât îţi va mai fi frică. Cea mai bună metodă de ardere a karmei este să-ţi îndeplineşti plin de bucurie îndatoririle şi să întâmpini plin de curaj tot ceea ce viaţa îţi oferă.

Un factor esenţial în transcenderea karmei este meditaţia. Şi aceasta datorită focalizării intense a energiei fiinţei asupra liniştirii turbioanelor mentale. Cu cât meditaţia este mai profundă, cu atât te vei simţi mai liber interior.

Karma discipolilor este mult diminuată de prezenţa maestrului.

El cunoaşte întreaga ta karmă şi te îndrumă pe calea spirituală cea mai adecvată fiinţei tale. El chiar îşi asumă în mod conştient din “bagajul” tău karmic, la fel precum un om puternic ajută pe altul mai slab să care o greutate. A practica o disciplină spirituală fără a fi sub îndrumarea unui maestru competent este asemeni cu a călători prin nisipuri mişcătoare fără a şti unde-i cărarea.

 Calea spirituală este formată din 25% efortul aspirantului, 25% ajutorul guru-lui şi 50% Graţia Divină. Dar este absolut necesar ca cele 25 de procente ale discipolului să fie formate din 100% efort şi sinceritate.

Dorinţa de a ne încarna în această lume este cea care ne face să rătăcim din viaţă în viaţă. Dar, o dată ce tendinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu a apărut în inimile noastre, eliberarea spirituală este sigură; acest proces poate dura mai multe vieţi – pentru că acest dor de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, îşi va găsi împlinirea.

 Călătorind prin oceanul manifestării, fiinţa ajunge şi în zone cu apă calmă. Chiar şi în acest mare ocean al iluziei se pot găsi “golfuri” de o extremă linişte. Aceasta se întâmplă atunci când un avatar, sau o încarnare a divinităţii, este trimisă pe Pământ cu o misiune specială. Toţi cei care-l vor întâlni şi se vor pune în rezonanţă cu Spiritul său le va fi foarte uşor scape de forţa iluziei.

“Maestre” îl întrebă un discipol “se poate rătăci un suflet pentru totdeauna?”

“Imposibil. Orice suflet este parte din Dumnezeu şi – cine-l poate distruge pe El?”

Sfântul Anton a petrecut mulţi ani meditând într-un mormânt din deşert. În tot acest timp, el a fost de nenumărate ori încercat de demoni, până ce însuşi satana l-a ameninţat că îl va distruge dacă nu va renunţa la drumul său către Divin. Pereţii mormântului au început să se fisureze, iar din fisuri au apărut monştrii înfricoşători care se năpusteau asupra lui să-l devoreze. Dar sf. Anton şi-a îndreptat faţa spre cer şi a invocat ajutorul lui Iisus.

       Brusc, Iisus a apărut într-o lumină strălucitoare şi toate iluziile create de Ucigă-l toaca au dispărut. În starea de extaz dăruită de această prezenţă divină, sf.Anton şi-a reamintit toate existenţele sale anterioare. El l-a întrebat pe Dumnezeu: “Unde ai fost Tu în toţi aceşti ani în care eu te-am chemat?” “N-am încetat nici o clipă să fiu cu tine” – i-a răspuns Dumnezeu.


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, credinta, ghizi spirituali, iubire, karma

Ceea ce cauti esti deja

$
0
0

51+naczKsKL._SY300_

“Conştienţa ta îşi are sursa în unitate, iar în loc să cauţi în afara ta, mergi la SURSĂ şi înţelege cine eşti. A căuta este un cuvânt ce se aplică adesea căii spirituale şi mulţi oameni se numesc cu mândrie căutători. Problema este că actul căutării, în sine, porneşte de la o presupunere falsă.  Actul de căutare este blestemat, deoarece reprezintă o vânătoare care te duce în afara ta, nu contează că este DUMNEZEU sau bani. Căutarea productiv este atunci când laşi la o parte
presupunerea de a câştiga un premiu. Începi de la tine însuşi, deoarece SINELE tău este cel care conţine toate răspunsurile.
Pentru materialismul spiritual, avem următoarele capcane:
- Să ştii încotro mergi.
- Să te lupţi ca să ajungi acolo.
- Să foloseşti harta altcuiva.
- Să lucrezi pentru a deveni mai bun.
- Să-ţi stabileşti un orar.
- Să nu aştepţi o minune.
Un căutător adevărat evită aceste capcane şi le aplică pe următoarele:
Să nu ştii încotro mergi. Evoluţia spirituală este spontană, iar întâmplările importante au loc pe neaşteptat, la fel ca şi cele mărunte. Un singur cuvânt îţi poate deschide inima, iar o singură privire îţi poate spune cine eşti cu adevărat. Trezirea nu se întâmplă după un plan. Tot ce poţi să-ţi imaginezi dinainte sunt doar imagini, iar imaginile nu sunt niciodată aceleaşi, deci, lucru cu obiectivul.
Nu te lupta să ajungi acolo. Dacă la capătul drumului ar exista vreo răsplată spiritual, cum ar fi un vas cu aur sau cheia raiului, cu toţii am munci din greu pentru această recompensă. Nu primeşti un CEC, ci devii altă persoană, acelaşi lucru este adevărat şi pentru dezvoltarea spirituală, lucru ce se întâmplă în planul conştienţei, mai degrabă decât pe tărâmul fizic.
Nu urma harta altcuiva. Au fost timpuri când eram sigur că meditaţia profundă cu o mantră specială practicată continuu este cheia de a ajunge iluminare. Este nevoie de precauţie, căci dacă urmezi harta altcuiva s-ar putea să intri într-un mod fix de gândire, dar ele nu sunt acelaşi lucru cu libertatea. Trebuie adunate învăţături din toate direcţiile şi să le consideri adevărate, doar pe acelea ce duc la progresul propriu, dar să rămâi deschis la schimbările care se petrec în tine.
Nu face din asta un proiect de autoperfecţionare. Autoperfecţionarea este ceva real, dar oamenii rămân blocaţi în locuri din care pot să înveţe să iasă. Unii oameni simt că se îmbunătăţesc extraordinar atunci când li se lărgeşte conştienţa, însă este nevoie să fii foarte puternic, pentru că a te confrunta cu multe obstacole şi provocări ce te aşteaptă pe CALE. Conştienţa lărgită vine ca un preţ, acela de a-ţi abandona limitările şi pentru oricine ce se simte o victimă, aceste limitări sunt adeseori atât de rezistente încât evoluţia este foarte lentă. Este de înţeles ă cauţi ajutor la nivelul la care a apărut problema.
Nu-ţi stabili termene. Sunt mulţi oameni care au renunţat la spiritualitate, pentru că nu-şi atingeau obiectivele suficient de repede. Cel mai bun mod de a evita o dezamăgire este să nu-ţi stabileşti de la început nici un termen, deşi multora li se pare că acest lucru e greu de făcut, fără să-şi piardă motivaţia. Fără îndoială disciplina are de-a face cu a-ţi aminti să meditezi regulat, să te ţii de cursuri, să citeşti cărţi care te inspiră. Pentru a ajunge la o viaţă spirituală este nevoie să te dedici, în acest mod e mai puţin probabil să cazi pradă dezamăgirii.
Nu aştepta o minune. Nu contează cum defineşti miracolul, extazul permanent şi veşnic. Miracolul înseamnă să-l laşi pe DUMNEZEU să facă tot, el separă lumea supranaturală de această lume, aducând speranţa că într-o zi această lume supranaturală îşi va face prezenţa.

Dacă poţi să eviţi capcanele materialismului spiritual, eşti mai puţin tentat să alergi după un obiectiv anume şi imposibil. Cele mai spiritualizate personalităţi din istorie nu au fost nici ele totalmente bune, dar au fost totalmente fiinţe umane, deci, au acceptat şi au iertat ş nu au judecat. Oamenii trebuie să accepte pentru totdeauna că avem o viaţă căreia fiecare dintre noi este liber să-i dea o formă, prin alegerile ce le face. Singurul lucru care va fi întotdeauna pur şi neprihănit este propria conşţienţă după ce o înţelegi. Conştienţa oferă o alternativă dincolo de conflict. Trebuie să existe altcineva care priveşte, deci, există un observator care este conştient, fără să se lase prins în fi treaz, adormit sau în stare de vis. Acest observator tăcut este cea mai simplă versiune a noastră, adică aceea care pur şi simplu este.

Ca să te recâştigi pe tine însuţi, trebuie să ajungi cât mai aproape de zero cu putinţă (observatorul tăcut). În esenţa sa, realitatea este existenţa pură, deci, întâlneşte-te pe tine însuţi acolo şi atunci vei fi capabil să creezi orice să existe. Conştiinţa EU SUNT conţine tot ce este necesar pentru a face o lume, deşi, în sine este formată din nimic altceva, decât dintr-un martor tăcut. Acest lucru este motiv de incredibilă bucurie, dacă adevăratul TU nu se află în capul tău, atunci înseamnă că ai fost eliberat la fel ca şi conştienţa însăşi, libertate ce nu are limite. Poţi crea orice, deoarece te afli în atomul creaţiei, oriunde vrea să meargă conştienţa ta, materia trebuie să o urmeze. La urma urmei, mai întâi eşti TU şi apoi universul. Toate experienţele au loc în cazanul clocotitor al CREAŢIEI. Într-un moment de trezire creierul este fel de derutat, de bucuros, de nesigur, de stânjenit şi uluit ca şi un bebeluş ce–şi descoperă picioarele, dar la nivelul martorului acest amestec confuz este limpede ca lumina zilei: TOATE SUNT UNA.

Un punct de stabilitate mai solid este martorul tăcut. Întâlnirea cu martorul tăcut se face prin a căuta în interiorul tău, astfel:
- Urmează curentul conştienţei.
- Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior.
- Deschide-te către necunoscut.
- Nu cenzura şi nu nega ceea ce simţi.
- Caută să te depăşeşti.
- Fii sincer şi spune adevărul
- Lasă centrul fiinţei să-ţi fie casă.
Urmează cursul conştienţei. Expresia urmează-ţi fericirea, a devenit o maximă pentru multă lume.. Uneori, conştienţa nu e acelaşi lucru cu bucuria sau fericirea. Cei mai mulţi oameni nu urmează aceste indicii. Însă, dacă îţi urmezi conştienţa, îţi dai seama că ea taie o cale prin timp şi spaţiu. Conştienţa nu se poate desfăşura, fără desfăşurarea unor evenimente exterioare, care să o oglindească. Astfel, dorinţa şi scopul sun legate, dacă îţi urmezi dorinţa, scopul se dezvăluie singur. Există un flux care leagă evenimentele separate, iar acest flux eşti tu. Însă, dacă eşti dispus să te duci unde te duce curentul, calea ta va duce, cu siguranţă, mai aproape de martorul tăcut, care se află la originea tuturor dorinţelor tale.
Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place sau nu de tine, nu are nici o relevanţă. Partea din noi care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul tăcut, iar dacă ceri să te întâlneşti cu el, fii pregătit. Nu te împotrivi acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele ego-ului şi treci la o nouă abordare a SINELUI.
Deschide-te către necunoscut. Cine crezi că eşti nu e real, ci un amestec de evenimente trecute, dorinţe şi amintiri. O nouă experienţă nu este nouă cu adevărat, ci doar o variaţiune uşoară a unor senzaţii familiare. A te deschide către necunoscut înseamnă să tai creanga pe care stau relaţiile şi rutinele noastre obişnuite. Toată această structură familiară este o carapace, necunoscutul se află în afara carapacei, iar pentru a-l întâlni trebuie să fim dispuşi să-l întâmpinăm în interiorul nostru.
Nu cenzura şi nu nea ceea ce simţi. La suprafaţă viaţa zilnică a devenit mai confortabilă decât a fost vreodată. Un creator n-ar trebui să fie nici odată blocat în felul acesta. Nu este nici o persoană cu autoritate, care să impună această reprimare, ea este în totalitate autoimpusă. Scopul nostru nu este să experimentăm numai emoţii pozitive, căci drumul spre libertate nu este prin a te simţi bine, ci prin a te simţi sincer şi adevărat faţă de tine însuţi. Trecutul nu este trecut, atâta vreme cât datoriile acestea rămân neplătite, deci, nu trebuie să revii la persoana care te-a supărat sau te-a înfuriat cu intenţia să revizuieşti modul în care s-a desfăşurat trecutul. Scopul în a scăpa de datoriile emoţionale este acela de a-ţi găsi locul în prezent. Însă fiecare sentiment ascuns şi blocat este o bucată mare de conştiinţă îngheţată. Până nu se dezgheaţă, spui doar că SUNT RĂNIT, chiar dacă refuzi să o vezi, te ţine în ghearele ei, deci, este un obstacol în plus între mine şi martorul tăcut, ce trebuie eliminat. Trebuie să acordă timp şi atenţie, să fim conştienţi de sentimentele noastre, lăsându-le să spună ce au de spus.
Caută să te depăşeşti. Când SINELE meu este fix şi stabil, se poate şti că s-a realizat ceva pozitiv. Trebuie să căutăm să mergem dincolo de această identitate auto-creată, pentru a găsi sursa ei de energie. Martorul tăcut nu e un al doilea SINE, nu este ca un costum nou ce atârnă în dulap şi pe care poţi să-l îmbraci, astfel, înlocuind costumul ponosit cu cel nou. Martorul tăcut este o accepţie despre SINE, care se află dincolo de graniţe, este ochiul cel tăcut ce priveşte în jos. A căuta să te depăşeşti, înseamnă să-ţi dai seama, extrem de hotărât, că identitatea ta fixă este falsă, atunci când ego-ul îţi cere să vezi lumea din perspectiva sa şi mie ce-mi iese din asta, poţi să te eliberezi spunând acel eu nu mai deţine conducerea.
Fii sincer şi spune adevărul. Adevărul vă face liberi (Ioan VIII, 32), care nu a fost menit să fie un sfat practic. Deşi în spatele acestor cuvinte există o intenţie spirituală, care în esenţă spun: Tu nu te poţi elibera, dar adevărul poate să o facă. Altfel spus, adevărul are puterea să dea la o parte ceea ce este fals şi făcând acest lucru ne va elibera. Dacă vrei să te eliberezi trebuie să onorezi acest impuls. Câteva idei de eliberare:

- Ştii că nu poţi să fii ceea ce vrea altcineva să fii, indiferent cât de mult iubeşti acea persoană.
- Ştii că iubeşti, chiar şi atunci când este înfricoşător să o spui.
- Ştii că lupta altcuiva nu este lupta ta.
- Ştii că eşti mai bun decât pari.
- Ştii că să supravieţuieşti.
- Ştii că trebuie să mergi pe drumul tău, indiferent de ce înseamnă.
Fiecare frază începe cu ştii, deoarece martorul tăcut este la acel nivel la care te cunoşti pe tine, indiferent de ce anume cred alţii că ştiu. Genul de adevăr care vine de la cel care ştie este calm şi nu se referă la cum se comportă alţii, ci clarifică cine eşti cu adevărat, deci, preţuieşte aceste străfulgerări şi care au fost creat ca să te facă să te simţi în siguranţă şi acceptat.

Lasă centrul fiinţei tale să-ţi fie casă. În mod paradoxal, centru este peste tot, deci este spaţiu deschis ce nu are limite. În loc să te gândeşti la centrul tău, ca un punct definit, în felul în care oameni arată spre inimă, ca fiind lăcaşul sufletului, mai bine fii în centrul experienţei. Experienţa nu este un loc ci o concentrare a atenţiei, deci, poţi să trăieşti acolo în punctul nemişcat în jurul căruia se învârte totul. Nu poţi să citezi martorul tăcut, dar poţi să te plasezi aproape de el prin faptul că refuzi să te pierzi în propria ta creaţie. Când te copleşeşte ceva, sunt câţiva paşi simpli pe care te poţi sprijini şi anume:
- Este posibil ca această situaţie să mă zguduie, dar eu sunt mai mult decât orice situaţie.
- Respirăm profund şi ne concentrăm pe ceea ce simte corpul nostru.
- Facem un pas în spate şi ne vedem aşa cum ne-ar vedea o altă persoană, de preferinţă persoana cu care am conflictul.
- Ne dăm seama că emoţiile noastre sunt nişte indicii de încredere, care să-ne arate ceea ce este permanent real. Ele sunt reacţii de moment şi cel mai probabil născute din rutină.
- Dacă suntem pe punctul de a exploda în reacţii necontrolate plecăm de acolo.
Cu toţii suntem închişi în personalităţi şi conduşi de ego-uri. Personalităţile ego sunt antrenate de rutină şi de trecut şi ele merg ca nişte motoare cu autopropulsare.
Dacă poţi vedea o a doua perspectivă, care întotdeauna este calmă, alertă, detaşată,
acordată dar nu copleşită, acest loc este centrul tău. Nu eşti câtuşi de puţin un loc ci o întâlnire îndeaproape cu martorul tăcut.

Propunem un exerciţiu pentru a găsi martorul tăcut.
Sinele nostru adevărat are calităţi pe care noi le experimentăm deja, în fiecare zi, deci, inteligenţa, starea de veghe,, de adaptare, de cunoaştere, ori de câte ori intră în joc una dintre aceste calităţi, trăim aproape de SINELE nostru real. Atunci când ne simţim distraşi, pierduţi, derutaţi, înfricoşaţi, împrăştiaţi sau suntem prinşi între limitele ego-ului, deci se întâmplă contrar SIELUI real.
Încercaţi să vă surprindeţi într-un asemenea moment şi să ne îndepărtăm de el, aici, alegeţi o experienţă puternic negativă, de genul celor enumerate în continuare:
- Ne înfuriem din cauza traficului.
- Ne-am certat cu partenerul sau partenera.
- Am avut o atitudine de împotrivire faţă de şef la serviciu.
- Am pierdut controlul asupra copiilor.
- Am fost înşelaţi într-o tranzacţie sau afacere.
- Am simţit că ne-a trădat un prieten apropiat.
Atunci când simţim înţepătura furiei, jignirii, neîncrederii, suspiciunii sau trădării, să ne spunem: Aceasta este ce simte ego-ul meu şi-mi dau seama de ce, fiind foarte obişnuit cu aşa ceva. Deci, o accept, atât cât va dura. După care lăsăm sentimentul să curgă, cu toate implicaţiile sale, imaginaţi-vă ca va umplut sentimentul nostru, că se revarsă din noi, ca unda de şoc a unei explozii. Nu cronometraţi, sentimentul poate fi suficient de puternic, încât să dureze o vreme până să vrea să se extindă. După care uitându-ne la unda sentimentului ce dispare în infinit şi încercă să vedem dacă avem vre-o senzaţie din cele de mai jos:
- O chicoteală, dorinţa de a râde de toate.
- O ridicare din umeri, ca şi cm toată treaba n-a fi cine ştie ce.
- Un sentiment de calm sau pace.
- Un oftat profund de uşurare sau de epuizare.
- Un sentiment de eliberare sau că aţi dat drumul la ceva.
- Ne dăm brusc seama că cealaltă persoană ar putea avea dreptate.
Acestea sunt sentimente de avertizare, care apar în noi, atunci când traversăm graniţa invizibilă dintre ego şi SINELE real. Scopul este să ajungem la frontieră, la linia de unde nevoile ego-ului încep să-şi piardă puterea. Apar după cum sunt arătate în continuare.
- Atunci când râdeţi, dispare nevoia de a vă lua în serios.
- Când ridicăm din umeri, dispare nevoia de a le da lucrurilor proporţii exagerate.
- Când ne simţim calmi, dispare nevoia de a ne simţi agitaţi sau de a trăi o dramă.
- Când putem să ne uităm la noi însuşi ca şi cum am fi o altă persoană şi dispare nevoia de a fi singurul care contează.
- Când simţim uşurare sau oboseală , dispare nevoia de a menţine stresul (semn că ne-am reconectat cu corpul, în loc să trăim în minte).
- Când avem sentimentul că am dat drumul la ceva, dispare nevoia de răzbunare şi apare posibilitatea iertării.
- Când ne dăm dintr-odată seama că cealaltă persoană ar putea să aibă dreptate, dispare nevoia de a judeca.
Acest exerciţiu nu va risipi, în mod miraculos, orice sentiment negativ, dar scopul lui este să ne ducă la întâlnirea îndeaproape cu SINELE nostru real. Încercându-l cu această intenţie, pe viitor vom fi surprinşi cât de uşor vă va scăpa de ghearele emoţiilor care vă controlează de ani de zile.”

“Deepak Chopra – Cartea Misterelor)


Filed under: constientizare, constiinta, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, credinta, ghizi spirituali, meditatie, trezire spirituala

Iubirea de Sine

$
0
0

10433312_758449490895168_8704178004747217873_n

Autotransfigurarea şi dobândirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esenţial pe calea spirituală şi nu sunt tocmai uşor de dobândit. În această lume, Dumnezeu ni se revelează sub forma exteriorului (lumea obiectivă în care trăim) şi a interiorului (propriul nostru univers lăuntric). Pentru majoritatea oamenilor, însă, ambele ipostaze rămân destul de criptice. Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările, pare a fi ameninţătoare sau de neînţeles. Pe de altă parte, universul interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamăgiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. Şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici şi acum, chiar în noi înşine, cei care suntem în această clipă. A nega sau a ignora prezenţa Lui în noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepăsare. De fapt, raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior, atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine.

Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă, le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi. Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (chiar dacă inconştient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu însuţi. Foarte multe dintre rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine, prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc multe dintre agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior – altfel, singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea. Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc. Pe masură ce ne permitem să trăim astfel de manifestări inferioare, acestea capătă forţă. Menţinute timp îndelungat, ajung chiar să ne pună în rezonanţă permanentă cu anumite planuri demoniace, care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi viziunea Sinelui. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii, considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are, de fapt, nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.

Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că „nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”. Totuşi, acesta este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria fiinţă, dragostea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj, dăruire, dilatare a conştiinţei.

La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm să argumentăm că nici nu este necesar să o facem.

Atunci când căutăm să dezvoltăm o justă iubire de Sine, ne plasăm cu luciditate într-un domeniu pe care altfel riscăm să-l parcurgem de fiecare dată în stare de beţie. De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente, unele chiar fără legătură cu ea. Totuşi, în aspectul său ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine înseamnă, printre altele, a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.

Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe dintre iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… nu te poţi despărţi de tine însuţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt. Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, a armoniei, a frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de multe tensiuni şi confuzii, de aviditate, înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă răbdare, toleranţă, transparenţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te împiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.

Lise Bourbeau

 

 


Filed under: constientizare, constiinta, spiritualitate Tagged: constientizare, conversatii cu mine insami, iubire, legile universului, meditatie

Eneagrama lui Iisus

$
0
0
Eneagrama este un instrument de cunoastere de sine milenar, însa abia recent accesibilã publicului larg, în sensul ca abia în ultimele decenii ale secolului al XX-lea au început sã aparã carti destinate publicului larg.

Vă propun o reflecţie asupra modelului în acelaşi timp uman şi divin al lui Iisus Hristos, privit din perspectiva Eneagramei. Faptul că El Însuşi, aşa cum ni-L prezintă Evangheliile, manifestă trăsături specifice de caracter (pe care le vom evidenţia în cele ce urmează) poate să ne uşureze descoperirea şi acceptarea aceloraşi trăsături în noi înşine, oricare ar fi slăbiciunile pe care ar trebui să le recunoaştem odată cu ele.

easter61

Tipologia UNU – Iisus – model de perfecţiune

Trăsăturile pozitive ale tipologiei UNU se regăsesc în mod deosebit în idealismul lui Iisus. El se consideră pe Sine un reformator. Pentru El, lumea se îndepărta de planul lui Dumnezeu. Foarte preocupat de îndepărtare, Iisus îşi rezumă aşteptările prin imperativul: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este” (Matei 5,48). El se oferă pe Sine ca model de perfecţiune, ajungând chiar să provoace pe cei care îi căutau pricină: „Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Străduindu-se să pună lucrurile la punct, El urmăreşte să vorbească limpede celor care Îl ascultă. Este direct şi sincer cu toată lumea. Pentru El, conspiraţia şi calomnia vin de la Cel rău. Astfel, dus la arhiereu şi întrebat care este învăţătura Lui, El răspunde: „Eu am vorbit pe faţă lumii… am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18, 20)

Pentru El este foarte important ca toţi să fie trataţi cu respect şi fără discriminări. Astfel, în cazul femeii adultere (Ioan 8, 1-11) conducătorii religioşi încearcă să-L învinuiască de nerespectarea Legii pentru a-L putea aresta; ştiind cât insistă Iisus asupra milosteniei şi iertării, târăsc în faţa Lui o femeie prinsă că a comis adulterul, Îi amintesc că Moise a prescris în acest caz uciderea cu pietre (Deuteronomul 22, 22-24) şi Îl ispitesc, întrebându-L ce părere are. Dar El nu este preocupat nici de teologie, nici de exegeză, ci este mişcat înainte de toate de această femeie, de nenorocirea ei. Ea este evident vinovată, dar acesta nu e un motiv pentru a fi expusă şi înjosită astfel în public. Iisus vede prea bine că celorlalţi nu le pasă câtuşi de puţin de ea, folosind-o doar pentru a-I întinde Lui o cursă, obligându-L să se pronunţe împotriva Scripturilor. De fapt, ei sunt infinit mai păcătoşi decât acea femeie, deoarece complotează pentru omorârea lui Iisus. El răspunde prin urmare: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Şi iată că toţi pleacă, începând cu cei mai vârstnici. Rămas singur cu femeia, El o întreabă: „Femeie, unde sunt pârăşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?”, iar ea răspunde: „Niciunul, Doamne”. Atunci El continuă: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti!”

Dat fiind spiritul lor de dreptate, persoanele din tipologia Unu se vor identifica în mod natural cu Iisus, ascultând această pildă din viaţa Lui. Cu toate că acuzatorii femeii adultere erau mai puternici şi se bucurau de o mai bună reputaţie decât ea, ei ar fi trebuit să-şi înţeleagă cu umilinţă condiţia umană limitată, care îi împiedica să vadă lucrurile şi din perspectivă divină, cu imparţialitate şi dreptate, căci toţi suntem supuşi greşelii şi fiecare trebuie înainte de toate să nu judece pripit, să ierte greşelile celorlalţi şi să-şi corecteze mai întâi propriile greşeli: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi [abia] atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Chiar dacă femeia comisese o greşeală morală, i se cuvenea respect în calitate de fiinţă umană. Avea drepturi egale cu ale tuturor şi aceasta trebuia să le interzică fariseilor şi cărturarilor să încerce să se folosească de ea în modul inuman în care au făcut-o.

Capcana idealismului

Cei care se consideră idealişti au convingerea şi sentimentul că merită respect. Este adevărat că persoanele din tipologia UNU sunt foarte muncitoare, atente la detalii şi reuşesc să discearnă cel mai adesea binele de rău. Ele se străduiesc întotdeauna să progreseze şi consacră mult timp pregătirilor pentru îndeplinirea sarcinilor. Totuşi, acest gen de idealism poate deveni obsesiv şi le poate face intolerante, incapabile să suporte greşelile altora şi neiertătoare chiar cu ele însele.

În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU se străduiesc din răsputeri să evite mânia, dar aceasta se poate acumula prin refulare în fiinţa lor, hrănindu-le în mod inconştient resentimentele. Mânia lor se manifestă adesea doar printr-o simplă iritare a tonului vocii, dar cu toate acestea ele nu pot să nu se înfurie când văd că ceilalţi nu sunt cum ar trebui să fie sau că lucrurile nu decurg firesc. Aplicând idealismul la propria lor persoană, ele nu încetează să se auto-traseze, sub efectul autocriticii. În loc să se accepte pe ele însele odată cu imperfecţiunile lor, ele tind să se corecteze fără încetare. Persoanele din tipologia UNU refuză deopotrivă imperfecţiunea celorlalţi şi consideră că aceştia trebuie neapărat să o depăşească pentru a merita să fie acceptaţi.

Ele ajung uneori să se considere atât de pline de greşeli, încât se scufundă în tristeţe şi deprimare. Aceasta, pentru că au avut mereu prilejul să constate că niciodată nu au nici timpul şi nici energia necesare pentru a ajunge la rezultatul mult visat, perfecţiunea în toate. Cum ele ar vrea ca totul să fie perfect, este suficient cel mai mic rabat de la acest nivel de puritate şi claritate pentru a le indispune şi a le face nesuferite. De aceea, ele sfârşesc prin a fi mai mereu epuizate, copleşite de muncă şi devin insuportabile. În plus, grijile lor sunt excesive, astfel că ajung să nu se mai suporte nici pe ele însele.

Regăsirea optimismului

Pentru persoanele din tipologia UNU, capcana idealismului este cerinţa lor exagerată pentru perfecţiune. Tocmai aceasta este atitudinea pe care o evită Iisus atunci când se arată capabil să îi accepte pe ceilalţi aşa cum sunt ei. Perfecţiunea divină pe care o propune ca model este strâns legată de această milostenie şi iertare pe care, potrivit Evangheliei după Luca, o proclamă în predica de pe munte: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Pentru a îndrepta lumea, primul lucru care trebuie arătat este răbdarea, toleranţa faţă de greşeală şi imperfecţiune. Astfel, Iisus îşi îndeamnă ascultătorii: „nu vă împotriviţi celui rău; iar cui vă loveşte peste obrazul drept, întoarceţi-l şi pe celălalt… Celui ce voieşte să vă ia haina, lăsaţi-i şi cămaşa… Iar de vă va sili cineva să mergeţi o milă, mergeţi cu el două.” (Matei 5, 39-41) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”, indicându-le astfel adevăratul model de perfecţiune ce trebuie urmat, cel al lui Dumnezeu, care „face să răsară soarele peste cei răi [ca] şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi [ca] şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Această atitudine ţine de optimismul divin cu privire la om şi la condiţia sa, şi de convingerea că omul va trece în final de partea binelui. Astfel, răspunzând mereu cu bunătate la brutalitatea altora, aceştia vor fi treptat mişcaţi şi vor deveni până la urmă conştienţi că trebuie să-şi corecteze atitudinea, să-şi îndrepte greşeala. Cel milostiv ştie prea bine că primul lucru care permite cuiva să devină mai bun este acela de a se şti iubit şi acceptat aşa cum este.

În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU au nevoie prin urmare de optimism. Nefiind altceva decât oameni, ele sunt supuse legii creşterii progresive, a cărei premisă este acceptarea de sine. Ele trebuie să-şi poată spune: „Nu este nevoie să fiu perfect(ă) de la început ca să fiu iubit(ă). Cel care m-a creat este chiar Dumnezeu. El nu poate greşi.” Toţi suntem creaţi de către Dumnezeu din iubire, toţi suntem dăruiţi de El lumii într-un moment dat al istoriei. Nicio transformare reală nu va putea veni deci, decât de la forţa pe care El a dat-o fiecăruia. Această forţă ţine în primul rând de certitudinea că El ne iubeşte necondiţionat, lucru dovedit prin darurile pe care ni le-a făcut El şi prin cele pe care ni le fac semenii.

Adoptând această atitudine pe care o manifestă Iisus, persoanele din tipologia UNU îşi vor găsi treptat pacea. În ciuda a tot ceea ce merge rău în această lume, binele este şi el prezent şi există şi lucruri de care ne putem bucura. Există chiar semne că lucrurile merg din ce în ce mai bine, că oamenii au azi o preocupare mai mare pentru dreptate, pentru cinste şi pentru pacea universală. Este evident că Dumnezeu lucrează în inima oamenilor şi trezeşte dorinţa de perfecţionare a omenirii, atât sub aspect individual, cât şi sub aspect naţional. Iisus Hristos înviat este mereu prezent în inima lumii, pentru ca aceasta să înlăture dezordinea, nedreptatea şi tot ceea ce ameninţă binele omenirii. Îi revine marii familii umane responsabilitatea de a rezolva, în acord cu Voinţa Divină, problemele ce tulbură lumea.

În cadrul cotidian al vieţii şi al muncii, persoanele din tipologia UNU pot găsi în Iisus şi în învăţătura Sa inspiraţia necesară pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra lucrurilor, evitând împotmolirea în detalii. Toate cele prin care ele pot contribui la perfecţionarea lucrurilor din jurul lor nu sunt decât elemente ale planului prevăzut de Pronia lui Dumnezeu, pentru întoarcerea creaturilor la iubirea universală. Iisus Însuşi se regăseşte în ucenicii Săi, de fiecare dată când aceştia se străduiesc pentru perfecţionarea spirituală. Nu trebuie să confundăm vocea Sa cu glasul piţigăiat al criticii interioare, pe care o asimilăm uneori din eroare cu glasul „conştiinţei”. În loc să-l ascultăm pe acesta, trebuie să ne deschidem cât mai bine urechea la ceea ce Dumnezeu ne spune prin Sfânta Scriptură, prin cei pe care-i întâlnim şi prin dorinţele cele mai profunde ale inimii noastre. Fiinţele din tipologia UNU trebuie să urmărească să vadă lucrarea divină din spatele aspiraţiilor care-i animă pe ceilalţi şi să observe că acestea corespund în mod esenţial cu propriile idealuri. Aceste aspiraţii, aceste dorinţe profunde ale inimii provin dintr-un fel de „curent subteran”, sursă de viaţă pentru toţi cei care reuşesc să pătrundă în adâncul propriei fiinţe prin contemplaţie. Capacitatea de a atinge un asemenea nivel al contemplaţiei este condiţionată de o atitudine de iubire, de compasiune, care ne ajută să ne acceptăm pe noi înşine, cu toate greşelile şi imperfecţiunile noastre, cât şi să-i acceptăm şi să-i iertăm pe ceilalţi.

Celor din tipologia UNU le este de mare folos să observe şi să ţină minte tot ceea ce li se petrece bun în viaţă. Este de ajuns să remarce cât de des iau lucrurile o întorsătură bună. Aceasta nu depinde numai de eforturile lor, ci şi de numeroşi factori tainici, în mod obişnuit imperceptibili. Adesea, mărturiile Proniei Divine sunt nu doar uimitoare, ci şi îmbucurătoare. Acest mod optimist de a vedea lucrurile, prin rememorarea evenimentelor pozitive, îi va ajuta pe reprezentanţii tipologiei UNU să se debaraseze de anxietate şi-i va face să dobândească, în practică, încredere în prezenţa divină şi în intervenţia acesteia în viaţa lor.

380186_351387981599848_1920250168_n

Tipologia DOI – Iisus îi slujeşte pe ceilalţi

Persoanele din tipologia DOI vor regăsi fără nicio dificultate în Iisus modelul aspiraţiei lor profunde de a fi serviabili. Iisus se consideră El însuşi ca trimis de Dumnezeu pentru a-i sluji pe ceilalţi şi le spune ucenicilor Săi să facă la fel: „şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).

Atitudinea Lui este întotdeauna una primitoare, plină de căldură sufletească, lucru pe care-l putem vedea de exemplu, atunci când cheamă copiii la El: „Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 44). În mod firesc, slujirea celorlalţi cere înainte de toate cunoaşterea adevăratelor nevoi ale oamenilor, pentru a le putea răspunde pe măsură.

Parabola care exprimă cel mai bine învăţătura cristică în acest sens este cea a bunului Samaritean: „Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Luca 10, 34-37). Iisus le cere ucenicilor Săi să devină cu adevărat apropiaţii celorlalţi, urmărind să descopere nevoile lor şi să-i ajute, apelând la propriile resurse. Primii Părinţi ai Bisericii considerau că această pildă Îl descria chiar pe Domnul, care făcându-se aproapele tuturor căzuţilor în păcat, este personificarea divină a bunului Samaritean. De altfel, în acest mod Îl prezintă toate relatările evanghelice pe Iisus. Inima Sa nu încetează să răspundă la chemarea celorlalţi. El merge adesea în întâmpinarea aşteptărilor lor, chiar fără să I se spună nimic, aşa cum se vede în cazul minunii de la nunta din Cana (Ioan 2, 1-11) sau atunci când El îl învie pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15).

Iisus nu ezită să pună în discuţie unele aspecte ale legii iudaice, atunci când acestea îl împiedică să vină în ajutorul oamenilor. El declară că „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2, 27). Legile religioase, precum toate legile, nu au alt rost decât acela de a folosi cu adevărat unor oameni adevăraţi. Câtă vreme conştiinţa ne cere să acţionăm, răspunzând nevoilor pe care le au oamenii, trebuie să veghem ca legile să fie folosite în beneficiul oamenilor, în loc să ne preocupăm de respectarea rigidă a literei lor.

Deoarece persoanele din tipologia DOI se consideră devotate slujirii celorlalţi, ele se regăsesc cu uşurinţă în toate aceste pilde pe care ni le-a lăsat Iisus. Grija lor este să îi ajute pe ceilalţi, făcând tot ce pot în acest sens. Ele urmăresc în permanenţă să fie în acord cu starea emoţională şi cu nevoile celorlalţi, căutând să ţină seama de fiecare. Lucrul pe care ele îl consideră cel mai important în raporturile lor cu semenii, chiar şi la reuniunile oficiale, este găsirea unui mijloc prin care să le aducă acestora, în fiecare zi, un pic de soare în plus.

Capcană: „agăţarea” de ceilalţi

În dorinţa lor de a-i ajuta pe ceilalţi, persoanele din tipologia DOI manifestă compulsiunea de a intra în relaţii, făcându-i pe ceilalţi să depindă de ele. Serviciul pe care ele îl fac altora devine astfel un mod de a se „agăţa” în mod subtil de aceştia şi de a atrage atenţia asupra propriei persoane. Pur şi simplu au nevoie ca ceilalţi să le perceapă necesităţile şi visează să fie mereu apreciate. Cel mai adesea fără să-şi dea seama, ele sunt mânate de un fel de servilism egoist. Semnul caracteristic al acestuia este via nemulţumire pe care o manifestă persoanele din tipologia DOI, dacă ceilalţi nu observă ce au făcut ele pentru a le face plăcere.

Această preocupare de a câştiga iubirea celorlalţi făcând eforturi pentru ei şi ajutându-i este însoţită la fiinţele din tipologia DOI de un refuz de a-şi recunoaşte propriile nevoi. Ele declară că nu trăiesc decât pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi, dar în realitate simt că trăiesc doar dacă ceilalţi aşteaptă de la ele ceva, ce nimeni altcineva nu le poate oferi. Dacă descoperă vreodată că persoanele importante pentru ele se descurcă şi singure, se simt frustrate, vexate. Identitatea lor constă în a fi necesare.

Cunoscut fiind faptul că marile idealuri şi, în particular, cele evanghelice insistă asupra ajutorării celorlalţi, persoanele din tipologia DOI ajung să se amăgească, văzându-şi compulsiunea ca pe un gen de răspuns la aceste idealuri. Cu toate că sunt convinse că acţionează din pură bunăvoinţă, ele ajung în realitate la o veritabilă manipulare a celorlalţi, şi aceasta cu unicul scop de a li se cere ajutorul şi de a intra în centrul atenţiei. De fapt, ele devin ataşate, dependente de ceilalţi, ceea ce nu constituie, desigur, un mod autentic de a iubi.

Recunoaşterea propriilor nevoi

Este o dovadă de înţelepciune să recunoaştem că nu putem câştiga printr-un gen de troc iubirea celorlalţi sau iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea este prin natura sa un dar gratuit, necondiţionat. Iubim o persoană pur şi simplu, iar nu pentru că răspunde dorinţelor noastre sau pentru că avem nevoie de ea. Putem alege, prin liberă voinţă, să iubim sau să nu iubim.

Conform Evangheliei, Dumnezeu a ales să-i iubească pe toţi oamenii ca pe fiii şi fiicele Sale. Nu putem, prin urmare, să-i câştigăm iubirea făcând ceva anume pentru El. Numai conştientizând faptul că iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă este un act de graţie (oferit în mod gratuit), putem ajunge să ne considerăm demni de iubire pentru ceea ce suntem, iar nu pentru ceea ce facem. De acest fel de credinţă în actul de favoare divină au nevoie persoanele din tipologia DOI. Ele vor deveni astfel capabile să admită că au şi ele nevoi şi că Dumnezeu le poartă de grijă, dorind să le vadă iubindu-se, atât cât este nevoie şi pe ele însele. Treptat, ele vor descoperi că nu este bine să se gândească doar la nevoile celorlalţi, pentru că aceasta ar însemna să cadă în capcana de a-i ajuta pe ceilalţi doar pentru a le câştiga afecţiunea. Numai adevărata iubire de sine, cea prin care fiinţa se acceptă ca atare, cu tot cu nevoile sale – pe care se străduieşte să le împlinească – poate să o elibereze de această centrare egotică pe „a da pentru a primi”, care îi alimentează iluzia că trăieşte pentru ceilalţi.

Persoanele din tipologia DOI au în primul rând nevoie de o meditaţie profundă asupra relaţiilor cu ceilalţi, în care să se lase pătrunse şi inspirate de lumina divină. Aceasta este o formă de rugăciune de care ele au tendinţa să fugă, pentru că, undeva în profunzimea fiinţei lor, visează să îşi petreacă viaţa ajutându-i pe ceilalţi şi „acţionând pentru Dumnezeu”. Ele sunt în mod instinctiv reticente la ideea de a lăsa pe altcineva să facă ceva pentru ele, fie că este vorba de Dumnezeu, fie că este vorba de ceilalţi. Şi cum rugăciunea şi meditaţia presupun „să nu facă nimic”, se simt vinovate să apeleze la ea. Credinţa creştină constă însă înainte de toate în încredinţarea că Dumnezeu ne poartă mereu de grijă. Întreaga mântuire se bazează pe ceea ce face Dumnezeu pentru om. Persoanele din tipologia DOI trebuie, prin urmare, să reflecteze la adevăratul sens al mântuirii, la modul în care aceasta le schimbă perspectiva asupra vieţii şi viziunea asupra propriei fiinţe.

Descoperind în Iisus un model de atentă aplecare asupra celorlalţi, ele vor putea să mediteze cu seriozitate asupra modului firesc în care El se despărţea de oamenii cărora le acorda darul dumnezeiesc al unei minuni. Niciodată, Iisus nu caută să profite în vreun fel de pe urma ajutorului pe care Îl acordă. Astfel, după ce vindecă un orb (Marcu 8, 22-25), îl trimite „la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat” (Marcu 8, 26). El vindecă mulţi alţi bolnavi, dar îi trimite în acelaşi mod înapoi acasă. Adesea, El cere să nu spună nimic despre ce le-a făcut. În Evanghelii sunt foarte puţine exemple de intervenţii concrete în favoarea discipolilor Săi. În ceea ce îi priveşte, grija Lui esenţială este să le întărească credinţa şi să-i facă martorii Săi, capabili să transmită mesajul Său altora.

Iisus consacră mult timp apropiaţilor Săi, făcându-i astfel să simtă cât de mult preţuieşte pentru El fiecare în parte. Este cunoscută întreita întrebare plină de tâlc pe care i-o pune El lui Petru, când Se arată ucenicilor, după Înviere: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu?” (Ioan 21, 15-17). Departe de a aştepta de la Petru iubire în schimbul iubirii Sale, departe de a arăta vreun resentiment pentru că nu I Se răspunde cu aceeaşi fidelitate la dragoste, Iisus îl absolvă astfel pe ucenicul căzut în ispită de cele trei vinovate lepădări, arătându-i că El continuă să îi acorde iubirea şi încrederea Sa, prin reluarea tot de trei ori a îndemnului: „Paşte oile Mele.” Aceasta probează, o dată în plus, că El nu caută să câştige iubirea celorlalţi prin ceea ce face, ci urmăreşte atingerea în mod firesc a comuniunii şi împărtăşirii prin iubire. Iisus se dăruie semenilor săi, fără a se îngrijora în mod forţat pentru ceea ce le lipseşte. El este înainte de toate un prieten. Acest lucru vrea să-l spună, atunci când le destăinuie ucenicilor că le-a împărtăşit întreaga învăţătură de la Tatăl Său: „toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 5). La rândul lor, ucenicii doresc pur şi simplu să fie împreună cu El. Imediat după Înviere, ei găsesc un nou mod de a-şi exprima dorinţa de a rămâne în comuniune cu Iisus, descoperind cât de adevărată este declaraţia Lui că „acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, ei petrec tot mai mult timp în rugăciune, în meditaţie, în retragere şi în comunitate, pentru că nu mai aspiră decât să se „îmbăieze” în fluviul înălţător al prezenţei Sale. Această experienţă a comuniunii dă naştere râvnei ucenicilor de a împărtăşi celorlalţi ceea ce ei au descoperit, comorile cu care Duhul Sfânt al lui Iisus i-a înzestrat. Şi tot ea este aceea care le poate ajuta pe persoanele din tipologia DOI să conştientizeze adevărul fundamental că iubirea este legată mai degrabă de comuniunea spirituală decât de gestul de a sluji.

376916_334856003265357_1439130717_n

Tipologia TREI – Iisus lucrează pentru a reuşi

 
Din perspectiva tipologiei TREI, putem observa că Iisus este un adevărat model al tuturor celor ce lucrează urmărind reuşita, căci El Şi-a consacrat viaţa misiunii Sale. El îşi alege anumiţi oameni, care joacă un rol deosebit în grupul celor ce-L urmează, împărţind cu ei autoritatea Sa şi puterile Sale, pentru a-i face mesagerii Săi responsabili. De-a lungul întregii Sale vieţi, nu are decât un scop: vestirea şi ridicarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. Pentru a realiza acest ţel, El ştie că trebuie să formeze un mic grup, bine sudat şi puternic motivat de apropiaţi credincioşi. După ce-şi adună ucenicii, îi trimite doi câte doi, înaintea feţei Sale, în toate aşezările în care urmează să meargă El Însuşi (Luca 10, 1).

Iisus umblă prin cetăţi şi prin sate, binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, fapt care îi încurajează pe ai Săi şi îi face tot mai fideli faţă de El. Luca ne spune că unele femei Îl ajută, contribuind la susţinerea grupului: „Şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele… le slujeau din avutul lor” (Luca 8,3). Iisus ştie să facă negoţ cu bogăţiile din Ceruri! El are şi un deosebit dar al vorbirii, atrăgând peste tot admiraţia oamenilor şi câştigând aderenţi. Ştie să profite şi de cel mai mic prilej pentru a influenţa în bine cât mai mulţi oameni. Acolo unde este nevoie, Îşi face cunoscut rolul de trimis al Tatălui, prin intermediul minunilor, insistând asupra faptului că simpla admiraţie pentru acestea nu este de ajuns, rostul lor fiind acela de a trezi credinţa în puterea lui Dumnezeu. Astfel, El este foarte eficient, având un impact foarte puternic asupra tuturor.

În ciuda imensei popularităţi de care se bucură pe tot parcursul misiunii Sale, el are grijă să-Şi consacre cea mai mare parte a timpului Său celor apropiaţi, pe care îi alege personal, veghind El Însuşi asupra formării lor. El ştie că lucrarea Sa are nevoie de o organizare bine gândită, cei 12 aleşi în acest scop urmând să-I preia sarcina într-o bună zi. Aşteptând momentul în care ei vor putea să-şi asume responsabilitatea îndrumării unor mari mulţimi, El ţine ca ei să-I înţeleagă în profunzime viziunea şi metodele. În ceea ce-l priveşte, Îşi limitează intervenţia la micul teritoriu al Israelului, dar îşi pregăteşte ucenicii să-I răspândească lucrarea în întreaga lume. Iisus este cuprins de exaltare la gândul tuturor popoarelor care vor veni într-o zi să-I îmbrăţişeze învăţăturile. Trebuie însă pregătit terenul, pentru asigurarea reuşitei acestei expansiuni mondiale.

În măsura în care persoanele din tipologia TREI şi-au axat viaţa pe un scop bine precizat, ele vor găsi în personalitatea lui Iisus trăsături care le vor inspira din plin. Când alţii le vor atrage atenţia că viaţa nu se limitează la a munci pentru a reuşi, ele le vor putea aminti că Iisus a făcut din munca Sa viaţa Sa, mergând până la a-Şi sacrifica pentru aceasta viaţa şi familia. Chiar şi pe cruce, El nu-Şi găseşte odihna, decât atunci când poate să declare că tot ce avea de făcut s-a împlinit: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30). Abia după aceea îşi dă duhul.

Capcana succesului cu orice preţ

Încercarea de a consacra o întreagă viaţă atingerii unui unic scop are riscurile sale. Aceasta poate conduce la sacrificiul personalităţii şi vieţii private, la neglijarea familiei şi a prietenilor intimi. Reuşita devine astfel criteriul după care se măsoară valoarea existenţei. Dacă ajung să fie în întregime devotate succesului, fiinţele din tipologia TREI tind să-i folosească pe ceilalţi şi chiar să-i calce în picioare. Dacă o conversaţie, o reuniune li se par inutile pentru scopul pe care ele îl urmăresc, încep să se plictisească, incapabile cum sunt să recunoască valoarea în sine a unei întâlniri şi importanţa împărtăşirii aspiraţiilor şi experienţelor. Neînţelegând ceea ce înseamnă a trăi în calitate de simpli oameni şi văzând întotdeauna în munca lor ceva ce le propulsează şi le „ambalează”, ele sfârşesc prin a deveni asemenea maşinilor, reprimându-şi mereu orice sentiment, fie el de afecţiune sau de frică. Adesea, ajung să piardă complet contactul cu viaţa obişnuită şi nu mai observă suferinţele altora. Fiind în întregime centrate pe scopurile lor, persoanele din tipologia TREI nu îşi mai tolerează asociaţii, reproşându-le că pierd timpul, că nu-şi pregătesc suficient întâlnirile, că nu se mai consacră în întregime scopurilor urmărite de organizaţia lor.

Când cineva îşi identifică viaţa cu munca, atunci toate gândurile, toate emoţiile gravitează în jurul succesului personal. Cum ar putea un om, în aceste condiţii, să mai păstreze în inima sa vreun locşor pentru altceva? O mulţime de înzestrări rămân astfel necultivate, cum ar fi de pildă aceea de a face plăcere celorlalţi sau aceea de a se exprima într-un mod creator. Astfel, un TREI tipic sfârşeşte prin a se confunda cu ceea ce face, gândind: „eu sunt comerciant, director, angajat, administrator…” Ceilalţi nu mai pot intra în relaţie cu o astfel de persoană, decât prin intermediul rolului pe care îl au şi nu în calitate de fiinţe umane unice. Iar dacă într-o zi apare eşecul, dacă o slăbiciune a sănătăţii o forţează deodată să se retragă, atunci ea se pierde, lipsită fiind de mijloacele şi de motivaţia sa obişnuită de a trăi. Privată de singurul sens pe care ea îl acordă vieţii, persoana din tipologia TREI poate să fie efectiv răpusă de nereuşită.

Acceptarea eşecului

Putem observa că Iisus este, în conformitate cu mărturia evanghelică, extrem de motivat în tot ceea ce întreprinde. Dumnezeu Îl trimite însă, nu doar pentru realizări grandioase, ci şi pentru a-Şi asuma un imens eşec, acela de a nu fi acceptat ca Mesia de către poporul ales. Faptul că oamenii se gândesc să-L facă rege (Ioan 6, 15) arată că, în ciuda învăţăturilor Sale, ei nu înţeleg nimic din ceea ce El consideră cu adevărat important. Aceasta Îl face să părăsească Galileea şi să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii în Iudeea, mai cu seamă în Ierusalim, unde însă intră din ce în ce mai mult în conflict cu capii religioşi. Dezamăgit de nereuşita din patria Sa, devine din ce în ce mai tranşant în public. Problema Sa nu mai este de acum aceea de a Se face cunoscut, El fiind pregătit pentru cu totul altceva.

Acceptând să ia asupra Lui eşecul celorlalţi în a-l recunoaşte ca Uns al lui Dumnezeu, El este un model de urmat pentru cei din tipologia TREI, care se tem tocmai de eşec. Iisus ne ajută să conştientizăm că este extrem de important să nu acceptăm niciodată sacrificarea integrităţii personale sub pretextul atingerii ţelului. El nu se lasă amăgit de ideea că ar putea acţiona cu totul altfel. De exemplu, să se sprijine pe mişcarea populară pentru a deveni rege al Israelului, spunându-şi că, din poziţia de rege, ar avea mai multe posibilităţi de a face cunoscută Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus ştie că, procedând astfel, s-ar închina celui rău, ori tocmai această încercare a depăşit-o, când a fost ispitit în pustie (Matei 4, 1-11). În plus, ar folosi într-un mod greşit puterea care I-a fost încredinţată de Dumnezeu.

În acelaşi mod ar trebui să judece şi persoanele din tipologia TREI. Dorinţa lor de succes le tentează să accepte compromisurile, fiind gata nu doar să-i înşele pe ceilalţi, dar şi să se amăgească pe ele însele. În loc să dorească reuşita cu orice preţ, ele ar trebui să se prezinte celorlalţi aşa cum sunt, chiar dacă aceasta le-ar mai „şifona” puţin imaginea pe care ar vrea să şi-o creeze în ochii celorlalţi.

Ele trebuie, prin urmare, să nu uite faptul că scopul nu scuză mijloacele. Preţuirea exagerată pe care societatea o acordă astăzi succesului tinde să prejudicieze acest principiu moral. Războiul ajunge, într-un mod aberant, să fie privit ca un mijloc de garantare a păcii, violenţa este acceptată, în mod absurd, ca un mijloc de protejare a drepturilor omului, în vreme ce minciuna este văzută, în mod nu mai puţin ciudat, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. Iisus cere expunerea sinceră a intenţiilor şi evitarea înşelăciunii, insistând asupra cinstei, chiar cu riscul eşuării unora dintre planurile pe care le croim. Patimile Sale arată în ce măsură trăia conform propriilor învăţături: El refuză să sacrifice valorile divine în schimbul acceptării de către ceilalţi a lucrării Sale.

416904_10150614853728985_1625648441_n

Tipologia PATRU – Sensibilitatea lui Iisus

Persoanele din tipologia PATRU vor găsi în Iisus prototipul fiinţei divine, a cărei viziune este dificil de înţeles de către majoritatea semenilor. După mărturia evanghelică, Iisus ştie întotdeauna când ucenicii Săi nu-I înţeleg pildele sau acţiunile, chiar dacă ei nu-I mărturisesc pe faţă acest lucru şi îi mustră adesea. Extrem de receptiv şi de o profundă sensibilitate, sufletul său vibrează intens la emoţiile celorlalţi, la dramele şi la grijile lor.

În istorisirile lor, Evangheliile evocă în mod constant imensa compasiune pe care o manifestă Iisus, de pildă în cazul văduvei din Nain, căreia îi învie fiul mort chiar când îl ducea la groapă: „Şi, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13); la mormântul lui Lazăr, El îşi uneşte plânsul cu cel al prietenilor săi: „Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35); este cuprins de milă la vederea femeii gârbovite vreme de 18 ani: „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi I-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta” (Luca 13, 12). În acest ultim caz, Iisus este exasperat să-l audă pe mai-marele sinagogii pretinzând că nu ar fi trebuit să o vindece pe femeie în ziua de Sabat şi îi reproşează acestuia făţărnicia, căci nu vrea să îngăduie oamenilor să fie dezlegaţi de blestemele lor, în vreme ce chiar şi animalele sunt dezlegate şi duse la adăpat Sâmbăta.

Această sensibilitate extremă poate fi înţeleasă de cei din tipologia PATRU, caracterizaţi de înclinaţia pentru exprimarea simbolică şi de simţul dramatic. Iisus foloseşte adeseori analogia simbolică, comparând ridicarea Sa pe cruce cu înălţarea de către Moise a şarpelui de aramă în pustie (Ioan 3,14) şi împlineşte pas cu pas, profeţiile Scripturilor, intrând de pildă în Ierusalim călare pe un mânz de măgar, întocmai cum Îl descrie proorocul Zaharia pe viitorul Mesia: „…veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Matei 21, 6-8).

El resimte cu intensitate caracterul trist şi formal al religiei în care fusese educat, povara ataşamentului său faţă de o lege menită să deschidă calea către Dumnezeu, dar care impune neglijarea leproşilor pentru că sunt impuri, a prostituatelor ca fiind demne de dispreţ şi chiar a femeilor în general, ele neavând cuvânt în societate. Ca o adevărată fiinţă divină, intră imediat în relaţie cu oamenii cei mai capabili să-L simtă, care sunt totodată şi cei mai pregătiţi să-şi plângă păcatele, aşa cum o face prostituata de la Simon fariseul (Luca 7, 36, 50) sau femeia cananeiancă, ce-L imploră cu credinţă să-i vindece fata demonizată (Matei 16, 22-28). În ultimul caz, pentru că femeia nu este evreică, El îi spune iniţial că nu este „trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel” şi că „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Văzând însă că ea crede din tot sufletul şi-I răspunde, exprimându-se tot în simboluri, că până „şi câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”, El Îşi arată în final mila, cu riscul pierderii reputaţiei, căci legea evreiască interzice formal frecventarea celor de altă credinţă.

Ucenicii lui Iisus sunt educaţi, la rândul lor, într-o religie strictă, mai degrabă a legii decât a inimii. Pentru ei, Dumnezeu, înainte de a fi o fiinţă a iubirii, este un stăpân care porunceşte. Din această cauză, chiar şi ei rămân străini de învăţătura lui Iisus, a cărei esenţă este bunătatea. În Betania, mai cu seamă Iuda îşi dovedeşte spiritul gregar şi incapacitatea de a înţelege importanţa momentului în care Maria Îi unge picioarele cu mir şi I le şterge cu părul său (Ioan 12, 1-8). El declară cu făţărnicie că aceasta este o risipă, căci mirul s-ar fi putut vinde pentru a da banii săracilor. În faţa acestei reacţii, Iisus resimte profund împietrirea ucenicilor, care se lasă orbiţi de ideea gestului caritabil, în loc să vadă că-I fac inima şi mai grea învăţătorului lor, care deja i-a prevenit că va fi omorât de mai marii templului. Cu toate acestea, El îi mustră blând, spunându-le cu simplitate că gestul Mariei anunţă apropierea morţii Sale. În timpul patimilor Sale, trăieşte cea mai adâncă tristeţe, văzând în ce măsură cei la care fusese trimis se dovedesc insensibili, lepădându-şi propriul Mântuitor şi înfruntându-L cu o ură ucigătoare. În timpul Cinei celei de taină, El urmăreşte să-i facă pe ucenici să înţeleagă cât de mult Îl doare să-i părăsească. Apoi, la Ghetsimani, în momentul în care simte că asupra Lui se abate chinul morţii, este silit să vadă că Petru, Iacob şi Ioan nu sunt în stare să vegheze, la o aruncătură de piatră de locul în care El se roagă cu sudoare de sânge (Matei 26, 36-40; Luca 22, 44).

Capcana melancoliei

Încercarea fiinţelor din tipologia PATRU este melancolia. Nu numai că sunt hipersensibile, dar nu încetează să „rumege” gândul încercărilor şi al nenorocirilor. Ele au sentimentul de a fi persoane cumva aparte, desconsiderate şi abandonate de ceilalţi, se simt neînţelese.

Au apoi tendinţa de a se etala, de a poza. Se simt mândre de gesturile lor superioare, de modul rafinat în care percep bucuriile şi durerile. Ele îşi atribuie un „gen” aparte, neîncetând să-şi repete rolul în faţa altora. Marea lor grijă este de a etala un stil care să le aducă recunoaşterea caracterului lor unic şi chiar îşi imaginează că alţii sunt incapabili să facă dovadă de atâta clasă şi rafinament. Toate acestea le dau o alură de irealitate, de persoane care afişează emoţii pe care nu le încearcă în realitate.

Înclinate să-şi plângă singure de milă, fiinţele din tipologia PATRU sunt gata să-i facă pe ceilalţi să creadă că sunt copleşite de evenimente tragice, având în plus impresia că alţii nu înţeleg prin ce-au trebuit ele să treacă. În ciuda lamentărilor, ele sunt în realitate aproape incapabile să-şi deschidă inima către ceilalţi, fiind convinse a priori că nimeni nu le poate înţelege. Din această cauză, în realitate, este greu să devii prietenul lor.

Evitarea autocompătimirii

Deşi Iisus se confruntă cu multe piedici şi are mult de suferit, nu cade niciodată în melancolie şi nici nu se lasă copleşit de tristeţe. El refuză să joace rolul unui personaj tragic, afirmându-se ca Fiul Omului care are să triumfe. Când Iisus îşi previne discipolii asupra patimilor şi asupra morţii sale apropiate, îi anunţă de asemenea şi de Învierea Sa după trei zile (Marcu 8,31). El nu are nimic dintr-o persoană care trăieşte aşteptându-şi sfârşitul, căci aspiră la „botezul” prin care va salva lumea, deschizând tuturor calea spre viaţa veşnică. El înfruntă suferinţele şi moartea pentru ceilalţi. În aparenţă, „stăpânitorul acestei lumi” (Satana) Îi învinge (Ioan 14, 30), dar aceasta nu va fi decât o victorie de scurtă durată, căci în final Iisus biruie moartea şi răul.

Atunci când Iisus le vorbeşte ucenicilor despre această cale care conduce de la moarte la viaţă, ei refuză să o accepte. Nu vor să ştie nimic despre o Împărăţie a lui Dumnezeu care ar apare în acest mod umil, sacrificial. Petru chiar Îl ia pe Iisus la o parte, spunându-i: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Dar ceea ce Petru îi cere este contrar planului lui Dumnezeu, aşa cum îl vede Iisus. El se întoarce atunci spre ucenicii Săi, spunându-le că cei care vor să-L urmeze trebuie să fie pregătiţi să sufere după pilda Lui (Matei 16, 23-26). Astfel, El refuză să joace rolul unui personaj tragic şi însingurat, iar ucenicii Săi, aleşi pentru a vesti Împărăţia Cerurilor pe acest pământ, vor trebui la rândul lor să fie oricând gata să-şi dea şi sufletul pentru Hristos.

Deşi cunoaşte uneltirile împotriva Sa, Iisus refuză să fugă şi să se ascundă. Dimpotrivă, El se manifestă pe faţă, în public. Astfel, El vine la Ierusalim să facă faţă adversarilor, neevitând să fie recunoscut, lansându-se în discuţii publice. În loc să „rumege” cu amărăciune gândul opoziţiei de care se loveşte sau pe cel al incapacităţii celorlalţi de a recunoaşte binele cauzei Sale şi nevinovăţia Sa, El se arată în mod deschis în public, atâta timp cât îi este lăsată libertatea (Ioan 12, 35). Acolo unde nu poate sensibiliza un suflet poate împietrit, El caută să se adreseze măcar minţii, prin argumente logice. Chiar dacă nu a frecventat nicio şcoală de elită, El manifestă întreaga ascuţime de minte a unui învăţat. El răspunde la atacurile adversarilor săi înteţindu-şi activitatea de învăţare a oamenilor chiar în templu, în inima Ierusalimului.

Tristeţea şi tendinţa de a se plânge mereu, specifice fiinţelor din tipologia PATRU, le face adesea să cadă în apatie sau să se agaţe cu disperare de cei de la care aşteaptă înţelegere şi protecţie. Iisus face exact contrariul, şi aceasta tocmai în momentul în care suferinţa sa lăuntrică nu face decât să crească. El îşi multiplică activitatea, chiar în afara cercului de prieteni pe care Şi i-a ales. În ultimele zile dinaintea arestării şi morţii Sale, în loc să caute un sprijin în ucenici, tot El este Cel care-i sprijină şi-i pregăteşte pentru deznodământul iminent. Iisus le aminteşte apropiaţilor cuvintele profeţiei: „…voi bate păstorul şi se vor risipi oile Sale” (Zaharia 13, 7) şi le cere să se ajute unii pe alţii, iubindu-se aşa cum El însuşi i-a iubit (Ioan 13, 33-35).

Iisus le lasă apostolilor puterea Sa de a ierta păcatele, de a vindeca, de a-i trezi pe toţi la o viaţă nouă şi îi însărcinează să îşi exercite puterea prin intermediul unor gesturi simbolice şi al unor cuvinte asemenea cu ale Sale. Dorinţa Sa este aceea de a transmite o religie a iubirii, a creativităţii, a sensibilităţii, în care apropiaţii Lui să-I urmeze exemplul. Astfel, El urmăreşte să redea inima unei lumi care şi-a pierdut-o aproape cu totul.

Iisus

Tipologia CINCI –  Înţelepciunea iubirii

Fiinţelor din tipologia CINCI le este mai uşor să se identifice cu Iisus prin prisma ideii Sale că viaţa trebuie trăită cu înţelepciune. Exemplul Său demonstrează că ar fi fost de acord cu declaraţia lui Socrate „o viaţă fără gândire nu merită să fie trăită”, neîncetând să mediteze la Lumina lui Dumnezeu, care I se revarsă necontenit din suflet. Iisus îşi petrece o mare parte din timp în rugăciune şi meditaţie, după care le împărtăşeşte ucenicilor Săi ceea ce I se revelează astfel (Ioan 15, 15). Le cere tuturor ca, după cum ştiu să „citească” vremea după „faţa” pământului şi a cerului”, să înveţe să discearnă şi semnele timpurilor” (Luca 12, 56), adică să înţeleagă că a venit vremea împlinirii profeţiilor mesianice. Totodată, El îi învaţă pe ceilalţi că, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, nu este suficient să accepte Scriptura în mod convenţional, în litera ei, aşa cum le este ea transmisă de alţii, ci trebuie să o asimileze lăuntric, să o trăiască în spiritul ei, descoperind prin propria intuiţie şi simţire modul viu în care Dumnezeu acţionează, intervenind direct în evenimentele din viaţa lor şi a lumii.Cu puterea Sa de pătrundere, Iisus percepe cât de deşartă, găunoasă, dezamăgitoare este viaţa celor mai mulţi dintre oamenii cu care vine în contact. El înţelege prea bine că, pentru a trăi cu adevărat într-un mod religios, oamenii trebuie să înveţe să deosebească ceea ce este important în ochii lui Dumnezeu, de ceea ce nu este aşa, stabilind priorităţile reale; predica de pe Munte ne oferă sinteza lor (Matei 5-7). Iisus atrage atenţia că ele constituie temelia solidă a înţelepciunii, pe care fiecare îşi poate clădi viaţa. Ascultându-L, toţi descoperă prospeţimea învăţăturii Sale, care decurge în primul rând dintr-o trăire profundă şi autentică şi abia apoi din convingere. Cei din mulţime sunt uimiţi, pentru că El îi învaţă „… ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29), care-şi ascund mereu ignoranţa în spatele citatelor din scripturi. Iisus îi îndeamnă pe cei care cred în El, dar şi pe adversarii Săi, să caute şi să recunoască în spusele şi în faptele Sale adevărul divin, singurul care îi poate face liberi (Ioan 8, 32).

Prin claritatea, simplitatea şi puterea de pătrundere a gândirii Sale, Iisus este un model pentru tipologia CINCI: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1); „şi mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31); „Căci jugul Meu e bun şi povara mea este uşoară” (Matei 11, 30). El foloseşte simbolurile şi analogiile, provoacă oamenii să gândească în imagini, spunându-le de pildă ucenicilor să evite „plămada fariseilor” (Marcu 8, 15) şi să-şi ţină „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” pentru venirea Sa finală (Luca 12, 35) sau explicându-le: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis” (Ioan 4, 34). Întotdeauna, Iisus găseşte mijloace originale pentru a împărtăşi adevărurile pe care le descoperă în meditaţia Sa, promiţând tuturor celor ce cred în El trezirea unei puteri creatoare care se va revărsa „precum râurile de apă vie” (Ioan 7, 38). El este cu adevărat un înţelept, un autentic Ghid spiritual, care îşi iniţiază ucenicii în descoperirea unor adevăruri ce conduc la comuniunea directă a sufletului cu Dumnezeu.

Capcana abstracţiunii

Căutând cunoaşterea prin studiu şi reflexie, fiinţele din tipologia CINCI se confruntă cu riscul de a cădea în abstracţiunea sterilă. Lor nu le place să se integreze în grupuri şi să participe la activităţi sociale şi uneori chiar privesc cinic „vorba goală”, în absenţa meditaţiei serioase şi a logicii. Dobândirea cunoaşterii necesită mult timp, astfel că persoanelor din tipologia CINCI le este greu să-şi sacrifice din timp pentru ceilalţi. Ele afirmă adesea că nu le plac petrecerile, pentru că sunt plictisitoare şi superficiale. Când iau totuşi parte la ele, rămân închise în gândurile lor şi au o înfăţişare indiferentă sau chiar glacială. Dând impresia că ştiu mai mult decât spun, rămân rezervate, iar ceilalţi le suportă cu greu neimplicarea. Cu toate acestea, ele nu sunt întotdeauna calme.

Când sunt invitate să-şi prezinte gândurile, o fac cu multă claritate. Expunerea lor aduce însă cu o mică prelegere doctă, pe capitole, astfel că sfârşesc prin a-i irita pe ceilalţi, care ajung să nu mai asculte cu atenţie. Persoanele din tipologia CINCI au atunci impresia că cei din jur nu ştiu să aprecieze ceea ce au ele de spus şi bat în retragere, închizându-se din ce în ce mai mult în gândurile lor.Un gânditor care se preocupă  de ceilalţi

În ciuda înclinaţiei Sale pentru meditaţie, Iisus evita cu grijă să cadă în capcana tipică pentru tipologia CINCI. El îşi începe misiunea alcătuind un grup de intimi, cărora le împărtăşeşte toate revelaţiile spirituale pe care Dumnezeu I Le face (Ioan 15,15). Chiar dacă adesea se îndepărtează, retrăgându-Se în locuri solitare, El nu dă niciun semn de nemulţumire atunci când cei din grup vin şi-I răpesc singurătatea, pentru că ei nu fac decât să ceară îndrumare ca ucenici şi apropiaţi ai Săi.

Iisus ştie că nu-şi poate comunica toate ideile dintr-o dată. Pedagogia Sa comportă o apropiere gradată, pas cu pas, aşa cum lasă să se întrevadă învăţătura sa despre iubirea aproapelui, esenţa Evangheliei Sale. El începe prin a reaminti că poruncile Vechiului Testament se rezumă la două principale: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui (Luca 10, 25-28). Apoi precizează că cerinţa de a-ţi iubi aproapele este întru totul asemenea cu aceea de a-L iubi pe Dumnezeu (Matei 22, 39), sugerând astfel că trebuie să ne iubim aproapele pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Ascultătorii sunt astfel determinaţi să întrebe cine este aproapele care trebuie iubit şi Iisus le răspunde, prin pilda samariteanului milostiv, că aproapele se cunoaşte la nevoie. El îşi îndrumă ascultătorii să devină apropiaţii celorlalţi, făcând asemenea samariteanului (Luca 10, 30-37). Ucenicii descoperă astfel că slujindu-i pe alţii, fac de fapt dovada dragostei lor faţă de Iisus Însuşi şi înţeleg că acesta este criteriul pentru a fi socotiţi printre cei drepţi la Judecata de Apoi (Matei 25, 31-46). Înainte de a fi răstignit, Iisus adaugă la această poruncă a iubirii aproapelui şi ceea ce El numeşte „noua Sa poruncă”, cerinţa ca ucenicii să se iubească unii pe alţii, aşa cum El i-a iubit pe ei şi declară că împlinirea ei îi va face să fie recunoscuţi ca ucenici ai Săi (Ioan 13, 34). El Îl roagă apoi pe Tatăl Ceresc să-i unească pe ucenici, făcându-i şi pe ei să devină o singură fiinţă, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Graţie acestei unităţi de credinţă şi iubire, lumea va putea crede că Iisus este într-adevăr trimisul lui Dumnezeu (Ioan 17, 20-23). După ce au înţeles aceasta nouă învăţătură, ucenicii au reţinut-o, astfel că după Înviere, ei demonstrează că au asimilat-o (Epistola întâia către Tesalonicieni 3, 12 şi urm.)

Iisus se fereşte să le prezinte oamenilor cărora li se adresează, pe străzi şi în sinagogi, o învăţătură în formă de catehism, de formule prestabilite. El povesteşte diferite pilde, lăsându-i adesea pe interlocutori să descopere ei înşişi semnificaţia acestora şi modul în care să le aplice apoi în viaţa. Fiecare pildă este rezultatul unui efort de adaptare la cerinţele ascultătorilor Săi, prin care reuşeşte să le capteze atenţia asupra problemelor spirituale. Chiar dacă nimeni nu ia notiţe, cum ar putea cineva vreodată să uite astfel de pilde pline de tâlc? Cei care le aud, le povestesc la rândul lor altora, căci toţi le recunosc adânca înţelepciune. De asemenea, Iisus veghează ca discipolii Săi să înţeleagă bine sensul cuvintelor Sale. Atunci când ei nu înţeleg pildele, El nu Îşi ascunde decepţia (Matei 13, 14-16). Ca un adevărat înţelept, El ţine să le transmită ştiinţa Sa, dând dovadă de o mare răbdare. Ca Maestru capabil să se adapteze oricărui ascultător, El vorbeşte simplu, într-o limbă putem spune populară, dacă o comparăm cu cea a lui Pavel, care nu ezită să înceapă o epistolă printr-o sinteză a planului lui Dumnezeu legat de Creaţie, de la originea veacurilor.

Cu adevărat preocupat de oameni şi iubindu-i aşa cum sunt ei, Iisus nu alunecă niciodată în ispita tipologiei CINCI; El nu are nimic dintr-un gânditor distant şi suficient, fiind întotdeauna gata să-şi reia explicaţia şi încurajându-i pe ceilalţi să pună întrebări, pe care Le ascultă cu calm şi seriozitate, chiar dacă sunt copilăreşti. Aşa este cazul în clipele premergătoare Înălţării la cer, când ucenicii Îl întreabă dacă va restaura în curând împărăţia lui Israel (Faptele Sfinţilor Apostoli 1,6). Un reprezentant tipic al tipologiei CINCI ar fi „sărit în aer”, ceea ce ar fi constituit un gest total nepotrivit de rămas bun. Iisus vede în întrebare un simplu mijloc de comunicare. Tocmai acest fapt se demonstrează prin convorbirea de la fântână, cu Samariteana: deşi la început, ea pune întrebări chiar absurde, El o îndrumă cu abilitate la aprofundarea continuă a întrebărilor. Iisus poartă cu răbdare dialogul, conducând-o pe samariteană la exprimarea credinţei sale în Mesia şi descoperindu-i în final că El este chiar Mesia.

Poate părea surprinzător faptul că în Evanghelii se pune mai mult accent pe minuni decât pe conţinutul învăţăturilor Sale. În realitate, minunea este un mod de a înfăţişa celorlalţi învăţătura: prin intervenţia divină în evenimentele vieţii lor, oamenii conştientizează în mod direct prezenţa lui Dumnezeu şi Îl descoperă. Pentru că înţeleptul nu este de fapt cel care adună cunoştinţe, ci cel care descoperă adevărul, învăţând mereu de la viaţă. Prin puterea influenţei Sale spirituale, Iisus îi susţine pe ceilalţi, trezindu-le capacitatea de a face ei înşişi această descoperire. Înţelepciunea vieţii îi cere omului să fie deschis faţă de tot şi de toate şi mereu pregătit să descopere oriunde darul iubirii divine. Viaţa este cel mai bun maestru.

Fiecare este astfel chemat să afle în propria sa viaţă modul în care se manifestă graţia divină, devenind astfel precum o uşă deschisă spre lumea libertăţii totale de mişcare. Această modalitate de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă de fapt descoperirea unei noi vieţi, pline de taină, chiar în miezul vieţii prezente. Fiecare trebuie să ajungă să participe la misterul vieţii, în loc să rămână simplu spectator.

Această înţelepciune este un îndemn adresat oamenilor de a-şi „încinge mijlocul”, de a nu înceta să acţioneze şi să facă binele, trăind totodată fiecare clipă în aşteptarea venirii darului lui Dumnezeu, un dar care învaţă şi îndreaptă, stimulează şi întăreşte, uimeşte şi încredinţează totodată. Ea le reaminteşte fiinţelor din tipologia CINCI că, dacă doresc cu adevărat să şi-o însuşească, trebuie să înceteze să mai stea deoparte: Împărăţia lui Dumnezeu poate veni chiar aici şi acum. Refuzul de a trăi clipa înseamnă în acelaşi timp refuzul de a vedea în profunzime, deci excluderea de la înţelepciunea divină.

 421186_10150618057248985_174655717_n
Tipologia ŞASELoialitatea lui Iisus

Pentru fiinţele din tipologia ŞASE, cea mai importantă este loialitatea faţă de grup, fie că acesta este familia, Biserica sau o întreprindere comercială. Ele găsesc în această direcţie un model divin în Iisus, care şi-a consacrat fără rezerve energia pentru redeşteptarea vieţii religioase şi îmbunătăţirea vieţii sociale a poporului Său. Până şi duşmanul Său, Caiafa, Îi recunoaşte într-un fel misiunea, spunând că este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Evangheliile comentează această afirmaţie arătând cum, de fapt, Iisus S-a lăsat răstignit, pentru a reface unitatea poporului ales, adunând astfel „laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 49-52).
Iisus este devotat acestei cauze, din loialitate faţă de Dumnezeu, care Îl trimite pentru a împlini făgăduinţa făcută poporului Său ales. El vede în viaţa Sa un mod de împlinire a Scripturilor, cu toate exigenţele lor, considerându-Se doar slujitorul credincios al lui Dumnezeu.
Aşa cum El Însuşi spune, nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească ,,şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45). Cu toate că inima Sa este la fel de deschisă pentru toate neamurile, El se mulţumeşte să rămână, cu fidelitate, darul lui Dumnezeu pentru Israel; Apostolii sunt cei cărora le încredinţează misiunea de a vesti păgânilor. Auzind că nişte greci vor să intre în legătură cu El, nu profită de acest prilej pentru a fugi cu ei şi pentru a scăpa astfel de prigoană şi de arestare, chiar dacă ştie că timpul răstignirii este aproape (Ioan 12, 20-33). Scripturile L-au făcut să înţeleagă că oferirea vieţii Sale ca jertfă pentru Dumnezeu este condiţia necesară pentru mântuirea popoarelor.
Iisus respectă cu credinţă nu doar Scripturile, ci şi legea evreiască în întregul ei. Astfel, El chiar îi provoacă la un moment dat pe acuzatorii Săi să-I dovedească fie şi un singur păcat (Ioan 8, 46), iar în faţa sinedriului, în ciuda tuturor eforturilor, cei care L-au arestat nu pot să găsească nicio dovadă a vinovăţiei Sale şi sunt nevoiţi să folosească martori falşi, care Îi răstălmăcesc cuvintele, spunând că El ar fi vrut să distrugă templul (Marcu 14, 58), că s-ar fi opus plătirii taxelor către Cezar sau că s-ar fi pretins rege (Luca 23, 2).
Iisus Îşi dovedeşte în mod deosebit fidelitatea faţă de cei care Îi sunt mai apropiaţi. Pentru a Se putea consacra ucenicilor Săi şi a le putea acorda cât mai mult din timpul Său, El îşi părăseşte casa, atelierul de tâmplărie şi bunurile. El spune că pentru ei este gata să-şi dea viaţa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei… ” (Ioan 15,13-14).Pe cruce, la vederea mamei Sale, El îşi manifestă loialitatea de fiu, cerându-i lui Ioan, discipolul cel mai iubit, să o ocrotească, luând-o la sine, din momentul acela (Ioan 19, 25-27). În sfârşit, Iisus îşi dă duhul numai după ce împlineşte tot ce are de făcut, spunând: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30).

Capcana legalismului şi autojustificării

În grija lor pentru loialitate, persoanele din tipologia ŞASE sunt adesea tentate să alunece într-un aşa-numitul legalism. Ele tind să creadă că respectarea legii este un scop, iar nu un simplu mijloc pentru realizarea unui ţel şi văd viaţa doar ca pe un mod de conformare la cerinţe. Pentru ele, morala şi religia constau înainte de toate în a respecta poruncile biblice. Astfel, ajung chiar să nu mai vadă relaţia lor cu Dumnezeu, decât sub forma supunerii la prescripţiile care I se atribuie.
Cauza acestei viziuni religioase centrate pe respectarea exterioară a legii este nevoia de siguranţă. Persoanele din tipologia ŞASE tind să considere că supunerea de care dau dovadă le îndreptăţeşte la graţia şi binecuvântarea divină, care le asigură mântuirea. Acest legalism constituie o veritabilă capcană, cea a autojustificării. Supunerea faţă de reguli le dă un sentiment de siguranţă, iar cea mai mică abatere le proiectează în nelinişte. De aici, dificultatea lor de a-şi admite cea mai mică vină. Dacă cineva le dă de înţeles că au comis cea mai mică neglijenţă, că şi-au neglijat responsabilităţile, ele se apără cu violenţă, acuzându-i pe ceilalţi de fapte şi mai grave.
În afara respectului lor pentru legile scrise, persoanele din tipologia ŞASE mai caută sentimentul siguranţei în supunerea faţă de reprezentanţii autorităţii. Atunci când circumstanţele nu le permit să hotărască ce este de făcut, ele preferă să se conformeze unei păreri venite din afară, crezând că astfel procedează corect. Ele au impresia că, atâta timp cât ascultă de superiorul lor, Dumnezeu însuşi nu le poate reproşa nicio greşeală.

Spiritul, mai presus de litera legii

Iisus este departe de a se pune în siguranţă printr-o respectare exterioară a legii. Pentru Noul Testament, legile nu sunt decât mijloace, importantă este doar adevărata legătură cu Dumnezeu. Trebuie respectat spiritul, iar nu litera Legii. Pavel face aici o distincţie fundamentală. El aminteşte mereu că Iisus ne-a eliberat din sclavia Legii şi ţine ca noi să ne păstrăm libertatea (Galateni 5, 1). Cel care se gândeşte la legătura sa cu Dumnezeu doar în termeni de ascultare a poruncilor îşi face din acestea un scop, ridicând prin aceasta o adevărată piedică în calea legăturii înseşi. El ajunge să se înşele în privinţa graţiei divine. Pavel afirmă: „… dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 21).
Ce semnificaţie are afirmaţia după care important este spiritul, iar nu litera Legii? A trăi după litera Legii înseamnă a crede că legătura cu Dumnezeu se reduce la respectarea exterioară a poruncilor. A trăi în spiritul ei înseamnă a conştientiza că legătura cu Dumnezeu se bazează şi pe altceva decât pe supunere. Fiinţele din tipologia ŞASE se preocupă în primul rând de ascultare şi supunere din cauza tendinţei lor de a vedea viaţa doar ca pe un mod de a răspunde exigenţelor celorlalţi şi de a-i judeca pe alţii numai în funcţie de aceste exigenţe. Nu întâmplător, Pavel reaminteşte cu mereu înnoita râvnă că unica şi adevărata „dreptate” este cea care pune omul în legătură eu Dumnezeu; acesta este, chiar şi astăzi, unul dintre punctele cele mai delicate ale doctrinei creştine. Dificultatea ţine în mare parte de tendinţa creştinilor de a interpreta religia şi morala din tocmai perspectiva „schemei” tipologiei ŞASE. Pentru toţi cei care văd în Dumnezeu în primul rând pe Cel care impune Legea, respectarea literei legilor este punctul de vedere cel mai logic. Dar Iisus a venit ca să ne arate adevărata faţă a lui Dumnezeu, aceea de Tată iubitor.

Cel care respectă nu litera, ci spiritul Legii, scapă de o dublă greşeală, morală şi religioasă

Constituirea Legii ca scop în sine conduce inevitabil la greşeala morală de a atribui aceeaşi importanţă tuturor greşelilor, deoarece ele sunt, toate, acte de neascultare a legislatorului. Iisus nu încetează să se ridice împotriva acestei egalizări, evidenţiind mereu priorităţile: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt înainte de toate. El reproşează fariseilor că ignoră această ordine a lucrurilor prin respectarea rigidă a legilor lor morale şi religioase şi îi acuză că lasă la o parte părţile mai importante ale Legii: judecata, mila şi credinţa, dar se preocupă în schimb de amănunte, precum zeciuiala pe izmă, pe mărar şi pe chimen (Matei 23, 23). În mod plastic, El îi învinuieşte că „strecoară ţânţarul şi „înghit cămila” (Matei 23, 24). Iisus nu le cere să se renunţe la practicile tradiţionale, ci doar să nu le acorde o importanţă mai mare decât cea cuvenită şi să recunoască astfel primatul obligaţiilor esenţiale. În această privinţă, Pavel nu face decât să se arate fidelul Său ucenic, insistând fără încetare asupra întâietăţii iubirii. Astfel, el declară că „Toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5, 14).
A vedea în respectarea Legii un scop în sine înseamnă a face şi o eroare religioasă. Adevărata religie ne mântuieşte restabilind comuniunea noastră cu Dumnezeu. Chiar cuvântul „religie” vine de la latinescul „religare”, însemnând „a reface legătura”. Religia implică legătura cu Dumnezeu, o relaţie cu El bazată pe încredere. Cel care crede că respectarea Legii este adevăratul mijloc de a-şi asigura comuniunea cu Dumnezeu ajunge să greşească, nesocotind esenţa în favoarea formei. În conformitate cu Noul Testament, relaţia nu este autentică decât dacă ne încredinţăm cu toată fiinţa lui Dumnezeu în virtutea iubirii pe care El ne-a revelat-o şi a manifestat-o prin Iisus, iar nu pentru că ne supunem Legii Sale. Iubirea lui Iisus este motivul mântuirii noastre, căci prin ea putem devenim fii ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie: „… Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5) şi continuă adăugând că, odată ce suntem fii (şi fiice), suntem meniţi mântuirii, căci Dumnezeu „a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre” (Galateni 4, 6).
Acest mesaj al mântuirii vine prin urmare să îndrepte greşeala fundamentală a celor din tipologia ŞASE privind cerinţele Legii. Mântuirea nu este asigurată doar de acţiunile exterioare ale unei persoane, fie ele chiar responsabile şi legale. Ea este anterioară acestora, bazându-se pe renaşterea oamenilor în duh, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Nu intrăm cu adevărat în relaţie cu Dumnezeu decât acceptând această legătură cu El ca Tată şi răspunzând cu o iubire şi o dăruire pe măsura acestei noi relaţii. Respectarea Legii rămâne importantă, dar trebuie văzută numai ca un mijloc pentru punerea în practică a poruncii de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Izvorul adevărat al mântuirii este intervenţia lui Dumnezeu, care susţine refacerea legăturii noastre cu El şi înfierea noastră, ridicarea noastră la rangul de Fii şi Fiice ale Sale.

46737_1259354542962_1802622951_531661_2403560_n
Tipologia ŞAPTE – Optimismul lui Iisus

Cei care fac parte din tipologia ŞAPTE apreciază la Iisus faptul că ştie să se bucure de prezenţa prietenilor, atunci când îi regăseşte. Ajunge să ne gândim la episodul apariţiei Domnului la Marea Tiberiadei, după Înviere (Ioan 21, 1-14). După ce apostolii petrec o noapte de pescuit fără nicio izbândă, Iisus li Se arată dimineaţa şi le oferă un nou prilej de învăţătură. El le indică să arunce mreaja „în partea dreaptă a corăbiei”, iar Evanghelia menţionează chiar şi numărul peştilor prinşi atunci, o sută cincizeci şi trei, număr cu profunde semnificaţii simbolice. Apoi îi invită pe ucenici să aducă din peştii pescuiţi de ei şi să-i alăture celor deja puşi la prăjit pe jar de către El însuşi. Astfel, Iisus adaugă îndeletnicirii obişnuite de a pescui semnificaţii spirituale, apostolii devenind în această viziune „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Peştii reprezintă oamenii care vor primi Împărăţia lui Dumnezeu, iar numărul de o sută cincizeci şi trei are valoarea aritmologică de 1 + 5 + 3 = 9, care corespunde ciclului zecimal încheiat şi semnifică trecerea în final a tuturor popoarelor la creştinism. Decât să piardă vremea certându-i pe apostoli că pescuiesc în loc să vestească Împărăţia, Iisus le arată prin simboluri accesibile ce aşteaptă de la ei, îmbinând bucuriile vieţii cu învăţătura spirituală.

Iisus petrece întotdeauna clipe plăcute împreună cu apropiaţii Săi. Adversarii Săi Îl acuză că Îi place vinul şi că este opusul profetului ascetic, cum este de exemplu Ioan Botezătorul (Matei 11, 18-19). Iisus răspunde comparându-şi prietenii cu oaspeţii de la o nuntă: sărbătoarea venirii Sale este prilej de bucurie, nu de tristeţe (Matei 9, 15). El Însuşi demonstrează aceasta la nunta din Cana. Transformând în vin apa din şase vase mari, fiecare din ele conţinând 120 de litri, Iisus dă semnul revărsării în lume a Împărăţiei lui Dumnezeu prin fiinţa Sa şi prin acţiunile Sale (Ioan 2, 1 -11). El evocă astfel profeţiile Vechiului Testament, după care semnele venirii lui Mesia constau în abundenţa de hrană şi de vin, după cum afirmă de exemplu Isaia: ,,Şi Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăţ de cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite!” (Isaia 25, 6).

Iisus nu are nicio reţinere în a se bucura de aceste semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. La nunta din Cana, El dăruieşte cu asupra de măsură, căci apa se trans-substanţiază în vinul cel mai bun. Îi place să compare Împărăţia lui Dumnezeu cu sărbătoarea nunţii (Matei 22, 2) şi nu ezită să ia parte la această anticipare a cerului pe pământ.
El manifestă de asemenea această abundenţă mesianică atunci când înmulţeşte cele cinci pâini şi cei doi peşti, hrănind cinci mii de persoane în pustie (Marcu 6,35-44). Prin adunarea resturilor mesei, în urma căreia rămân 12 coşuri pline cu firimituri şi cu peşte, Iisus le dă ucenicilor unul dintre semnele simbolice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 8, 19-21). Încă necopţi pentru cele divine, ucenicii se îngrijorează mai apoi că nu au decât o pâine, deşi prezenţa lui Iisus este în sine o garanţie a îndestulării şi a fericirii veşnice (Ioan 6, 54). Deloc întâmplător, creştinii folosesc la masă pâinea şi vinul pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu. Aceasta nu face decât să demonstreze caracterul vesel al unui cult divin, care nu poate fi redus la o simplă negare de sine.

Celor din tipologia ŞAPTE nu le va fi greu să se apropie de Iisus, care apreciază din suflet lucrurile bune, văzând în ele un semn al făgăduinţei lui Dumnezeu. Modul Său de viaţă arată că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar simbolul unei perfecţiuni viitoare, ci este deja prezentă, aici şi acum, conştientizarea sa depinzând doar de capacitatea noastră, mai mică sau mai mare, de a ne deschide faţă de ea. Oamenii trebuie să se bucure împreună de darurile lui Dumnezeu făcute poporului Său. În lipsa bucuriei de a trăi, cum ar putea fi atrăgătoare Împărăţia pe care o vesteşte Iisus?

Capcană: fuga de suferinţă

Datorită atracţiei lor pentru plăcere, fiinţele din tipologia ŞAPTE întâmpină o reală dificultate în a accepta suferinţa. Ele se străduiesc din răsputeri să evite tot ceea ce le provoacă neplăcere. Astfel, ele caută să scape de toate conflictele şi să nu vadă niciodată ceea ce nu le place. Ele „ascund murdăria sub preş” şi spoiesc peste tot cu un strat de „pace”. De asemenea, au tendinţa să amâne lucrurile de pe o zi pe alta; apoi, în loc să încheie pe loc cu lucrurile care nu le plac, le lasă pentru mai târziu şi în loc să ducă la bun sfârşit proiectele începute, concep mereu altele noi. Atunci când lucrurile nu merg după planurile lor, încep să se irite şi să bombăne. Refuzul oricărei neplăceri le face cu atât mai mult să îşi dorească ceea ce le poate aduce plăcere.

Starea de siguranţă la timpul prezent

Asemenea nevoie constituie o adevărată capcană. Fiinţele din tipologia ŞAPTE caută de fapt plăcerea pentru că aceasta le conferă un sentiment de securitate mărită. Modul în care Iisus abordează problema suferinţei este infinit mai realist. El este capabil să-şi întreţină încrederea în clipa prezentă, anunţând, la fel ca şi Ioan Botezătorul, că „… s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 1 şi 4, 17). Acesta este mesajul esenţial al învăţăturii Sale: prezenţa aici şi acum a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără îndoială, ne vom bucura mai mult de ea în viitor decât în prezent, dar singura modalitate de a ne pregăti pentru această bucurie viitoare este aceea de a ne deschide faţă de ea începând chiar cu clipa prezentă. Împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr asemănătoare unui grăunte care creşte şi rodeşte, dacă este semănat aici şi acum. Este adevărat că prezentul poate fi uneori dureros, sumbru sau ameninţător, dar oricum ar fi el, nu este decât semnul premergător al bucuriei viitoare, aşa cum ne este ea pregătită de către Dumnezeu. Înainte de a trăi această bucurie, trecem adesea prin momente de tristeţe: grăuntele de grâu trebuie să moară ca să poată da roadă (Ioan 12,24); mama trece prin durerile facerii înainte de a aduce copilul pe lume (Ioan 16,21). Oricare ar fi suferinţa momentului prezent, ea este întotdeauna mai mică decât bucuria care îi urmează. Apostolul Pavel scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică…” (II Corinteni 4, 17).

Aşteptându-se să găsească plăcerea peste tot, cei din tipologia ŞAPTE dau dovadă de lipsă de realism. Esenţialul în viaţă nu este evitarea oricărei neplăceri. Astfel, chiar dacă schimbarea scutecelor nu este neapărat un lucru de dorit, mamele îşi iubesc copiii destul ca să facă şi acest lucru neplăcut cu dragoste. Importantă este prin urmare înţelegerea faptului că suferinţa nu trebuie evitată cu orice preţ. Începând din momentul în care ea este văzută ca un preţ care trebuie plătit pentru o condiţie mai bună, încetează să mai fie suferinţă. Iisus îşi depăşeşte suferinţele şi înfruntă chiar moartea, făcând dovada unei speranţe pline de curaj şi răbdare. Suferinţa Lui are un sens; Îşi dă viaţa pentru a da viaţa. Apostolilor le spune că întristarea lor din acel moment poate fi, într-un anume fel, asemănată durerilor facerii (Ioan 16, 20-22). Iar cel care se zbate să scape de toate neplăcerile se lipseşte şi de bucuria pe care o aduce în final creativitatea, cu toate eforturile penibile care o însoţesc.

Sfântul Pavel declară că întreaga Creaţie, în aspiraţia sa de a scăpa de rău, suspină şi geme de durere (Romani 8, 8¬12). Prezenţa lui Iisus înviat în Lume (Efeseni 4, 10) o face să renască. Gemetele facerii sunt necesare, revărsarea slavei cereşti presupune suferinţa crucii. Fiecare probă îndurată cu răbdare devine, precum grăuntele care pregăteşte viitoarea recoltă, germenele fericirii veşnice. Aspirând la o viaţă mai bună, trebuie să integrăm toate lipsurile şi stările de gol lăuntric în marele proces de restaurare a Raiului din noi. Vom regăsi fără îndoială ceea ce am pierdut odinioară, dar aceasta se va petrece în clipa dorită de Dumnezeu şi abia după ce am parcurs misterul pascal al moţii şi al renaşterii. Înţelegând cuvintele învăţătorului lor, ucenicii lui Iisus ajung să fie întotdeauna pregătiţi cu răspunsul, pentru a da seamă de râvna şi nădejdea care-i animă (I Petru 3, 15). Dificultăţile sunt, de fapt, chiar cele ce trezesc puterea de a îndura cu răbdare, care place lui Dumnezeu şi de care este nevoie pentru a putea trăi cu încredere aşteptarea venirii Împărăţiei (Romani 5, 3-4).

the_kingdom_of_god

Tipologia OPT – Iisus înfruntă nedreptatea

Fiinţele din tipologia OPT recunosc fără dificultate în Iisus modelul fiinţei puternice. Pentru aceasta, nu trebuie decât să se gândească la modul în care îi tratează pe cămătari în templu (Ioan 2, 13-17). El reacţionează violent împotriva modului neruşinat în care aceştia îi înşeală pe săraci în plin loc sacru. Faptul că este suficient să ridice asupra lor un bici din frânghii pentru a-i pune pe fugă ne lasă să înţelegem că aceştia nici nu aveau conştiinţa prea curată. Deşi ne putem aştepta din partea unui profet la un asemenea gest, atitudinea Lui ne arată o dată în plus că frica Îi este complet străină. Ucenicii Săi sunt uimiţi de mânia Lui, dar o pun pe seama râvnei Sale pentru Dumnezeu.

Alt exemplu pentru modul profetic în care Iisus înfruntă nedreptatea şi făţărnicia capilor religioşi este cuvântarea Sa atât de violentă împotriva fariseilor şi cărturarilor (Matei 23). Aceştia se plâng chiar că sunt insultaţi. Fără îndoială, El îi mustră în cuvinte aspre, căci îi numeşte nu numai făţarnici, ci şi „morminte văruite”, „călăuze oarbe”, „şerpi, pui de vipere”. Apărând dreptatea şi adevărul, El nu ezită nicio clipă să-i certe, dezgustat de farsa ordinară pe care aceştia o joacă şi de pretenţiile lor penibile de perfecţiune spirituală. În fapt, tocmai poziţia lor privilegiată în cadrul societăţii ar trebui să-i facă să devină modele pentru coreligionarii lor, să urmărească îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, să caute asemănarea cu El.

Abuzând de autoritatea dobândită, ei îi deturnează pe semeni de la adevărata credinţă şi formează o pătură socială separată de cea a oamenilor obişnuiţi, folosindu-şi educaţia şi bogăţia numai în propriul beneficiu. Demascaţi de Iisus, conspiră în mod criminal pentru a-L suprima.În ceea ce-L priveşte, Iisus nu caută decât să-i mântuiască, astfel că-i cheamă şi pe ei la pocăinţă. Eforturile Sale sunt sortite eşecului, ca şi cele ale profetului Ioan Botezătorul (Matei 3, 7-9): aceşti oameni nu numai că nu au nici cea mai mică dorinţă de convertire, dar şi caută prilej să-L ucidă. Pentru a-L aresta, ei corup un ucenic de-al Lui, iar pentru a-L putea acuza în faţa tribunalului, aduc martori falşi. În sfârşit, când, după crucificare, soldaţii găsesc mormântul gol, ei plătesc soldaţii ca să răspândească zvonul perfid şi înşelător că ucenicii I-au furat corpul în timp ce ei dormeau (Matei 28, 12-13).
În faţa răului social la care este martor, cu toate că este lipsit de putere politică, Iisus refuză să păstreze tăcerea, preferând să rişte moartea. El crede cu fermitate în datoria Sa de a-i înfrunta pe cei care sunt vinovaţi pentru nedreptate şi care, în orbirea şi lăcomia lor, profită de tăcerea şi laşitatea celorlalţi pentru a-i oprima în continuare. Înţelegând că a nu denunţa nedreptatea înseamnă a pactiza cu nedrepţii, El acţionează aşa cum avea să scrie mai târziu şi apostolul Pavel: ,,Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).Cu profundul Său simţ al dreptăţii şi cu curajul Său de a înfrunta toate greutăţile, Iisus este cu adevărat modelul perfect al celor din tipologia OPT. El îi atacă pe faţă pe cei care se folosesc de forţă pentru a-şi impune influenţa sau pentru a-şi apăra poziţia şi îşi dă seama că aceştia acţionează din slăbiciune. Adevărata forţă este cea a oamenilor care nu se tem de cei ce pot ucide trupul, fără a avea însă vreo putere asupra sufletului (Matei 10, 28). Iisus le cere astfel ucenicilor să nu-şi încalce conştiinţa, chiar cu preţul suferinţei sau al vieţii.

Capcana autoritarismului

Persoanele din tipologia OPT sunt cu adevărat înzestrate pentru a înfrunta în mod curajos nedreptatea, dar tind să caute confruntarea pentru ea însăşi. În plus, de cele mai multe ori ele nu se rezumă la confruntare, ci vor să-i şi domine pe ceilalţi, să se afirme în defavoarea lor. Tendinţa lor la autoritarism se traduce prin dorinţa de a controla totul. Nu este de mirare că celorlalţi le este greu sa le suporte.

Iisus nu reacţionează însă în acelaşi mod în faţa greşelilor celorlalţi, nu îi înfruntă întotdeauna. El ia în mod tacit apărarea femeii adultere prin gestul de a scrie cu degetul în nisip şi refuză să o judece, dându-le acuzatorilor răgazul şi libertatea de a-şi examina propria conştiinţă (Ioan 8, 3-11). Apoi, merge ca un prieten la Zaheu, vameşul bogat (Luca 19, 1-10), a doua zi după tăierea capului lui Ioan Botezătorul, şi nu consideră util să înceapă o confruntare cu regele Irod. Putem chiar să interpretăm că, atacându-i pe cărturari şi pe farisei, El denunţă mai degrabă o clasă cu interese bine definite, o structură socială injustă, decât nişte indivizi în sine.

Puterea non-violenţei

Nu putem înţelege rolul profetic al lui Iisus fără a vedea că El este mai întotdeauna blând şi că nu recurge la forţă nici atunci când celorlalţi li se pare că ar fi necesar, cu riscul de a rămâne vulnerabil. Acest fapt este în mod deosebit evidenţiat în timpul patimilor Sale. În grădina Ghetsimani, El îl opreşte pe Petru de la vărsarea de sânge, asigurându-l că ar putea scăpa oricând de arestare: „Sau ţi se pare ca nu pot ruga pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). De altfel, El iese înaintea ostaşilor veniţi să-L aresteze şi este suficient să se prezinte spunând „Eu sunt” pentru ca aceştia să dea înapoi şi să cadă la pământ, paralizaţi de puterea cuvântului Său (Ioan 18, 6). Cu toate acestea însă, nu răspunde cu violenţă la violenţa lor, tot El îndemnându-l pe Petru: „întoarce sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”(Matei 26, 52).

Pentru El, adevărata forţă constă în non-violenţă: Dumnezeu acţionează chiar prin blândeţea pe care Iisus o opune agresiunii. Acesta era adevărul pe care Iisus îl afirma încă din momentul alungării vânzătorilor din templu, când declara că, dacă templul trupului Său va fi distrus, El îl va reclădi în trei zile (Ioan 2, 19). Blândeţea şi dăruirea de sine de care dă dovadă în momentul crucificării sunt semnele puterii Sale de a vindeca lumea, după cum şarpele de aramă ridicat de Moise în deşert îi vindeca pe evrei (Ioan 3, 14). Şi în fapt, văzându-L răstignit pe cruce, o parte din duşmanii Săi îşi dau seama de greşeala lor: dacă El ar fi recurs la forţa Sa pentru a se apăra de rău, ei ar fi rămas convinşi că au avut dreptate (Ioan 8, 28, Matei 27, 54).

Chemându-şi ucenicii să devină martorii Săi în lume, Iisus îi invită totodată să fie curajoşi şi să accepte urmările atitudinii lor fără a se opune agresiunii. Meditând la învăţătura Sa privitoare la blândeţe, la non-violenţă, persoanele din tipologia OPT vor trebui să se întrebe dacă modul lor de a lupta împotriva nedreptăţii este cu adevărat cel mai bun, dacă acesta îi va conduce în final pe ceilalţi la recunoaşterea greşelilor, ori este mai degrabă o simplă manifestare a dorinţei lor de a-i zdrobi pe cei răi.

165988_431027180250021_1159305073_n

Tipologia NOUĂ – Iisus este răbdător

Fiinţele din tipologia NOUĂ sunt capabile să aprecieze răbdarea lui Iisus, la care El îi îndeamnă şi pe ucenicii Săi, de pildă înainte de Înălţare, atunci când le cere să aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui şi să nu se mai frământe inutil pentru „împărăţia lui Israel” (Fapte 1,4-7). În ce-i priveşte pe ucenici, ei aşteptaseră triumful Său şi în loc de aceasta, El este răstignit. Apoi învie, dar tocmai urmează să-i părăsească. Acesta este motivul pentru care ei se frământă. Iisus le spune că totul se află în mâinile Domnului, iar ei trebuie să înveţe să aştepte: Împărăţia cerurilor va veni în momentul dorit de Tatăl. Altfel spus: „Aveţi răbdare, căci lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă.”
Societatea mondenă insistă mereu asupra eficienţei imediate. Ajunge să apeşi un buton pentru a aprinde lumina, iar ceasurile sunt fixate la minut, dacă nu la secundă. Reuniunile, programele TV, slujbele la Biserică trebuie să înceapă şi să se termine la ore dinainte fixate. Totul trebuie să meargă ca pe roate, iar această eficacitate trebuie să fie imediat vizibilă. Evidenţa depozitelor bancare este făcută cu ajutorul calculatorului, pentru a se putea calcula profitul zilnic.
Învăţătura lui Iisus referitoare la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu poate constitui un sprijin excepţional pentru cei din tipologia NOUĂ. Ei au dreptate să se opună neîncetatei curse lumeşti contra-cronometru, căci Împărăţia lui Dumnezeu urmează ritmul Firii. În viaţa oamenilor, ea nu se poate manifesta decât treptat, precum sămânţa pusă în pământ. Ea prinde încet rădăcini şi îi trebuie un timp până când aduce rod (Matei 13,4-9). În acelaşi fel, viaţa întru Dumnezeu cere răbdare. Chiar evoluţia planetei noastre ilustrează acest fapt: Dumnezeu a aşteptat milioane de ani până la apariţia condiţiilor care au făcut posibilă viaţa omului pe Pământ. Este necesar un anume timp pentru ca planul pe care-l are Dumnezeu cu lumea să se poată desfăşura. Fiecare dintre noi trebuie să treacă proba răbdării, pentru a-şi putea împlini menirea ce-i revine în cadrul acestui plan.

Capcana indolenţei

Persoanele din tipologia NOUĂ sunt pe deplin dispuse să aştepte. Problema lor nu este nerăbdarea, ci lenea. Intrarea în ritmul divin al lumii nu se rezumă la a-L aştepta pe Dumnezeu eu braţele încrucişate şi cu sufletul plin de speranţă. Încă din timpurile apostolice, Biserica s-a lovit de această viziune greşită a lucrurilor: primii creştini credeau adesea în iminenţa sfârşitului lumii; la Tesalonic (astăzi Salonic), unii au ajuns să creadă că este inutil să mai muncească şi să-şi câştige astfel existenţa. Pavel le-a atras atenţia că, în timpul şederii la ei, el a lucrat şi ziua şi noaptea, pentru a nu-i împovăra şi a nu abuza de ospitalitatea lor.
Principiul pe care-l aminteşte el este: „… cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tesalonicieni 3, 7-10). Spunând aceasta, nu făcea decât să reia la un alt nivel cuvântul îngerilor, imediat după înălţarea lui Iisus, când ei le-au reproşat ucenicilor că „stau privind la cer” (Fapte 1, 6-11). În acel moment, viitorii apostoli trebuiau mai degrabă să urmeze îndemnurile lui Iisus şi să se pregătească pentru primirea darului Sfântului Duh, înainte de a-şi pune harul în slujba convertirii lumii.

Folosirea calităţilor şi a carismei

Persoanele din tipologia NOUĂ au tendinţa de a trata viaţa cu superficialitate şi cu lipsă de curaj. De fapt, au dificultăţi mari în a conştientiza resursele de care dispun. Astfel, ele aşteaptă mereu un impuls de undeva din afară, în loc să-şi conştientizeze propriul dinamism şi propria creativitate, fie şi potenţială. Indolenţa lor nu le permite să aibă decât o imagine de sine palidă, slab conturată şi permanent mânată de sentimentul neputinţei. În realitate, ele sunt înzestrate ca şi toţi ceilalţi, doar că le este mai greu să dobândească încredere în ele însele şi să treacă la acţiune. Este mai mult decât necesar ca ele să ia în serios făgăduinţa lui Iisus de a le dărui puterea spiritului.
Duhul sfânt este cel care I-a dat lui Iisus puterea de a acţiona aşa cum a făcut-o. Şi tot El dăruieşte celor care ÎI primesc credinţa că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum L-a iubit pe Iisus (Ioan 17, 26) şi că are încredere în fiecare dintre ei. Răspândindu-şi darurile, Duhul sfânt îi învaţă de asemenea pe oameni să le folosească în mod potrivit şi să le asimileze tot mai bine. Fiecare dintre noi are o menire şi trebuie să se înţeleagă pe sine ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu pentru lume, de la care El aşteaptă la rândul Lui anumite transformări. Toţi sunt astfel chemaţi la această descoperire şi la această viaţă lăuntrică, a cărei lumină trebuie mai apoi să se răsfrângă şi asupra celorlalţi.
Acest dar al Duhului Sfânt este sursa unei profunde stări de pace, consecinţa firească a descoperirii iubirii lui Dumnezeu de către fiecare dintre noi. Dobândirea acestei certitudini ne face să admitem că ceilalţi pot să ne iubească şi că noi, la rândul nostru, ne putem dărui lor. Recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu ne impulsionează să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca ceilalţi să ajungă şi ei la această descoperire.
Când creştinii ajung să trăiască în această iubire frăţească, Iisus este prezent în mijlocul lor, aşa cum a făgăduit (Matei 18,20). În sânul comunităţilor creştine astfel unite, Treimea este prezentă şi se poate manifesta plenar. Cel care nu cunoaşte această comuniune frăţească cu greu poate afla ce este viaţa divină (Ioan 17). Aceasta este învăţătura care le permite celor din tipologia NOUĂ să scape de indolenţa lor. Ea le dă capacitatea de a iubi şi a de comunica, aceea care îi poate smulge din singurătatea lor, infuzându-le chiar energia vieţii trinitare. Apropiindu-se astfel de toţi cei care sunt legaţi de aceeaşi iubire şi credinţă, ei cunosc o veritabilă dilatare a întregii fiinţe, văd cum orizonturile li se lărgesc şi simt astfel forţa divină care se revarsă asupra lor.
A trăi în comunitate înseamnă a trăi în pace. Aşa cum spunea Apostolul Pavel, darul iubirii este răbdarea: iubirea este întotdeauna gata să ierte, să aibă încredere, să nădăjduiască şi să îndure toate cele ce-i sunt date (1 Corinteni 13, 4-7). Răbdarea este aceea care construieşte punţi, aceea care aduce împăcarea. Duhul Sfânt trezeşte dorinţa de unitate. În El vor găsi fiinţele din tipologia NOUĂ resursele necesare pentru a-i apropia pe oameni unii de alţii. Ele au deja o capacitate naturală de a forma grupuri. Prin susţinerea Duhului Sfânt, ele vor descoperi tot mai mult că sunt chemate să creeze legături între oameni şi să-i ajute să treacă peste conflictele şi neînţelegerile lor. De ele depinde să ia iniţiativă şi să-i ajute pe ceilalţi să renunţe treptat la mecanismele lor de apărare, să-şi schimbe cu adevărat atitudinea faţă de problemele şi nevoile lor. Tot de ele depinde şi găsirea cuvintelor potrivite, care să conducă oamenii la o veritabilă împărtăşire a sentimentelor, fără vreo judecată ce răneşte, fără vreo stare de resentiment sau lehamite. Dacă oamenii se vor asculta cu adevărat unii pe alţii, vor deveni capabili să treacă peste neînţelegeri şi vor putea să se ierte reciproc. Aceasta este menirea celor din tipologia NOUĂ: să-i înveţe pe ceilalţi adevăratele valori ale comunităţii, ale grupului, lăsându-i să descopere că nimic nu este mai important decât comuniunea cu semenii. Unirea deschide calea către adevărata viaţă treimică.

„Eneagrama – Un itinerar al descoperirii de sine” de Maria Beesing * Robert Nogosek * Patrik O’Leary


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, credinta, ghizi spirituali, meditatie

Meditatii pentru suflet

$
0
0

DSC_9744

dragii mei,

Cu bucurie am inregistrat doua meditatii frumoase pe care vi le daruiesc cu multa dragoste, cu ocazia Sarbatorilor de iarna si a Nasterii Domnului Iisus Hristos!

Inregistrarile au fost facute in Studioul Class Music, drepturile de autor ale muzicii din fundal imi apartin. Textele acestor meditatii le-am primit la randul meu si cum dar din dar se face rai, daruiesc la randul meu.

Daca doriti sa sustineti acest proiect “Meditatii pentru suflet” puteti face donatii in contul RO16RNCB0285122216070001 RON deschis la BCR Unic, al Sc Infolight Srl.

Daca doriti CD cu aceste meditatii imi puteti scrie personal pe adresa karyn.taulescu@yahoo.com.

Va iubesc si va multumesc pentru toate gandurile minunate pe care mi le transmiteti de atatia ani de cand suntem impreuna !

Sarbatori minunate alaturi de cei dragi!


Filed under: mesaje, spiritualitate Tagged: iubire, meditatie

Stand in propria treaba

$
0
0
10626586_724230357650415_6487879113507314435_n

“Pot găsi doar trei tipuri de treburi în Univers: a mea, a ta şi a lui Dumnezeu. (Pentru mine cuvântul Dumnezeu este sinonim cu  „realitate”. Realitatea este Dumnezeu, pentru că guvernează totul, ne conduce vietile. Orice nu este sub controlul meu, al tău, orice nu depinde de un om anume, este treaba lui Dumnezeu).

Cea mai mare parte a stresului vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre. Când mă gândesc „Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, vreau să fii fericit, ar trebui să fi punctual, ar trebui să ai mai multă grijă de tine”, ma bag în treaba ta.  Când sunt îngrijorată de cutremure, inundaţii, război sau când voi muri, ma bag unde nu imi fierbe oala, adica în treaba lui Dumnezeu.a

Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este separarea. Am observat asta la începutul anului 1986. Când ma bagam mental în treaba mamei mele, de exemplu, cu un gând ca „Mama mea ar trebui să mă înţeleagă”, am experimentat imediat un sentiment de singurătate. Şi am înţeles că de fiecare dată în viaţa mea, când m-am simţit rănită sau singură, mă aflam în treaba altora.

Dacă tu îţi trăieşti viaţa, iar eu trăiesc mental viaţa ta, cine este aici trăind-o pe a mea? Suntem amândoi acolo. Fiind mental în treaba ta, mă reţine de la a fi prezentă în treaba mea. Sunt separată de mine, întrebându-mă de ce viaţa mea nu funcţionează.

Să cred că ştiu ce e mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar şi în numele iubirii, este aroganţă pură, iar rezultatul este tensiune, anxietate şi frică. Ştiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă. Ar trebui să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.

Dacă înţelegi cele trei tipuri de treburi îndeajuns să stai în treaba ta, ţi-ar putea elibera viaţa într-un mod în care nici nu-ţi poţi imagina.Data viitoare când simţi stres sau disconfort, întreabă-te în a cui treabă te afli mental şi s-ar putea să începi să râzi! Întrebarea aceasta te poate aduce la tine insuti. Şi ai putea vedea cum nu ai fost niciodată prezent şi că ţi-ai trăit toată viaţa, mental, în treburile celorlalţi.

Doar simplul fapt de a  observa când te bagi în treburile celorlalţi, te poate aduce înapoi la sinele tău minunat. Iar dacă practici asta pentru un timp, vei observa că nici tu nu ai nici o treabă şi că viaţa ta se desfăşoară perfect pe cont propriu.”

Byron Katie, fragment din cartea “Iubind ceea ce este”


Filed under: constientizare, spiritualitate Tagged: constientizare, conversatii cu mine insami, trezire spirituala

Daca vrei sa transformi lumea….

$
0
0

love_and_other_drugs_title_wp_03

“Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, dar iubeste-l cu adevarat! Alege unul al carui suflet il cheama pe al tau, care te vede. Accepta-i mana si ghideaza-l usor catre sangele ce iti inunda inima, acolo unde iti poate simti caldura care il invaluie, acolo unde se poate odihni, acolo unde focul tau ii va mistui povara grea. Priveste in ochii lui, priveste in profunzime si vezi ce salasluieste acolo, adormit, treaz sau timid… Priveste in ochii lui si vezi acolo parintii si bunicii lui si toate razboaiele si nebunia ce au luptat-o spiritele lor intr-un tinut indepartat, intr-un timp indepartat. Priveste catre durerile lor si luptele si framantarile si vina; fara sa judeci. Si da-le drumul, lasa-le sa plece. Simte aceasta ancestrala povara si fii constienta de refugiul, de siguranta pe care o cauta in tine. Lasa-l sa se topeasca in privirea ta si fii constienta ca nu trebuie sa oglindesti acea furie pentru ca tu ai un pantec, o dulce, adanca poarta catre taramul care spala si vindeca vechile rani.

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, dar iubeste-l cu adevarat! Aseaza-te inaintea lui, in plenitudinea feminitatii tale, in suflarea vulnerabilitatii tale, in joaca inocenta a copilului, in adancimea mortii… O invitatie infloritoare, ce rasare usor, permitandu-i sa fie puternic ca barbat, sa inainteze catre tine… sa inoate in pantecul Pamantului, intr-o cunoastere tacuta, impreuna. Si atunci cand se va retrage…, pentru ca o va face…, va fugi inspaimantat in grota lui… aduna-ti bunicile langa tine si inconjoara-te cu intelepciunea lor. Asculta-le soaptele usoare si calmeaza-ti feciorelnica inima speriata indemnandu-te sa ramai calma, sa astepti rabdatoare intoarcerea lui… Aseaza-te si canta la usa lui, un cantec al aducerii aminte, care il va mangaia, inca o data.

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat! Nu ademeni sa iasa afara baietelul dinauntrul lui, cu seductie si pacaleli; doar ca sa il atragi in capcana… intr-o panza a distrugerii, intr-un loc plin de haos si ura, mai ingrozitor decat orice razboi purtat de fratii lui. Aceasta nu este feminitate, este razbunare. Aceasta este otrava nenumaratelor abuzuri ce au avut loc dealungul anilor, violul lumii noastre. Si asta nu aduce nici o putere femeii, o reduce… pe masura ce ea il castreaza! Si ne ucide pe toti! Si chiar daca mama lui l-a purtat in brate sau nu a facut-o, arata-i acum adevarata mama – imbratiseaza-l si ghideaza-l in gratia ta, in profunzimea fiintei tale, in caldura mocnita a miezului Pamantului. Nu il pedepsi pentru ranile lui despre care crezi ca nu se potrivesc nevoilor si criteriilor tale. Plangi pentru el rauri dulci. Lasa ranile sa sangereze cand te intorci acasa.

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat! Iubeste-l indeajuns incat sa i te arati goala si libera. Iubeste-l indeajuns incat sa iti deschizi corpul si sufletul catre ciclul nasterii si al mortii si multumeste-i pentru oportunitate. In timp ce dansati impreuna printre vanturi turbate si paduri tacute, fii destul de curajoasa incat sa fii fragila si permite-i sa soarba din moile si imbatatoarele petale ale fiintei tale. Permite-i sa stie ca te poate imbratisa, apara si proteja. Arunca-te in bratele lui si ai incredere ca te va prinde chiar daca ai fost scapata de o mie de ori inainte! Invata-l cum sa renunte la el, renuntand tu la tine, si uniti-va intr-un dulce nimic al inimii acestei lumi.

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat! Incurajeaza-l, hraneste-l, permite-i sa fie, asculta-l, imbratiseaza-l, vindeca-l. Si tu, in schimb, vei fi hranita, sustinuta si protejata de brate puternice si ganduri limpezi si de sageti precise. Pentru ca el poate, daca tu ii permiti, sa fie tot ce ai visat!

Daca vrei sa iubesti un barbat, iubeste-te pe tine insati, iubeste-ti tatal, iubeste-ti fratele si fiul, iubeste-ti fostii parteneri, de la primul baiat pe care l-ai sarutat pana la ultimul pentru care ai plans. Multumeste pentru daruri; pentru revelatia din aceasta intalnire aceluia care sta in fata ta si regaseste-l in samanta a tot ce este nou sub soare; samanta pe care o poti hrani si ajuta sa creasca ca planta, pentru a creste o lume noua, impreuna.”

kissinrain

“Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie – iubeşte-o cu adevărat. Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională.  Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă.  Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor –  înaripate, cu blană sau fără, de sub pământ sau din apă, înverzite sau înflorite, nenăscute încă sau pe moarte… Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă.  Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient. Dacă ochii tăi nu s-au umplut de lacrimi, dacă nu te-ai închinat la picioarele ei, nu te-ai întristat niciodată fiind aproape de a o pierde.

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie – o singură femeie dincolo de tine însuţi, dincolo de dorinţă şi raţiune, dincolo de preferinţele tale masculine pentru tinereţe, frumuseţe şi varietate şi dincolo de conceptele tale superficiale despre libertate.  Ne-au fost date atâtea opţiuni încât am uitat că adevărata eliberare vine din verticalitatea în chiar centrul ardent al sufletului  şi din topirea rezistenţei noastre în faţa iubirii. Nu există decât unica Zeiţă.

Priveşte în ochii ei şi vezi – vezi cu adevărat  dacă ea este cea care te străfulgeră din cap pînă-n picioare. Dacă nu, pleacă. Chiar acum. Nu pierde timpul “încercând”. Să ştii că decizia ta nu e din cauza felului în care este ea deoarece în esenţă nu este vorba despre “cu cine”,  ci “când” alegem să ne abandonăm.

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie.  Iubeşte-o pe viaţă – dincolo de frica ta de moarte, dincolo de frica de a fi manipulat  de Mama din capul tău.  Nu-i spune că eşti gata să mori pentru ea, spune-i că eşti gata să TRĂIEŞTI cu ea, să plantezi copaci împreună cu ea şi să-i priviţi crescând. Fii eroul ei spunându-i cât de frumoasă este în maiestuoasa ei vulnerabilitate, ajutând-o să-şi amintească în fiecare zi că ea ESTE Zeiţă, prin adoraţia şi devoţiunea ta.

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie. în toate faţetele ei, prin toate anotimpurile ei, iar ea îţi va vindeca schizofrenia – dualitatea minţii şi jumătatea de inimă care menţin separarea dintre Spiritul şi trupul tău – care te menţin un singuratic mereu căutând în afara ta Însuţi, ceva care să dea sens vieţii tale. Mereu va fi o altă femeie. Curând, cea nouă strălucitoare va deveni cea veche şi plictisitoare şi vei deveni din nou neliniştit, schimbând femeile ca pe maşini, dând Zeiţa la schimb pentru ultimul obiect al dorinţei tale.

Bărbatul nu mai are nevoie de opţiuni.  Ceea ce bărbatul are cu adevărat nevoie este Femeia, Calea Femininului, a Răbdării şi Compasiunii, a non-căutării, a non-acţiunii, a respiraţiei într-un singur loc şi a cufundării în adânc a rădăcinilor suficient de puternice pentru a ţine laolaltă Pământul atunci când planeta albastră îşi scutură cimentul şi oţelul de pe suprafaţa sa.

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie, o singură femeie. Iubeşte-o şi protejeaz-o ca şi cum ea ar fi ultimul potir sacru. Iubeşte-o prin frica ei de abandon pe care ea o întreţine pentru întreaga umanitate. Nu, rana nu este doar a ei să o vindece. Nu, ea nu este slabă în codependenţa ei.

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie până la capăt până când ea va crede în tine, până când instinctele ei, viziunile ei, vocea ei, arta ei, pasiunea ei,  sălbăticia ei se reîntorc la ea – până când ea devine o adevărată forţă a iubirii, mai puternică decât toţi demonii mediei politice care urmăresc să o devalorizeze şi să o distrugă.

Dacă vrei să transformi lumea, renunţă la cauzele tale aparent măreţe, la armele şi semnele tale de protest. Renunţă la războiul lăuntric, la mânia ta îndreptăţită şi iubeşte o femeie, dincolo de străduinţa ta pentru măreţie, dincolo de căutarea tenace a iluminării.

Sfântul Graal se află chiar în faţa ta, dacă doar ai lua-o în braţe şi ai renunţa la căutarea a altceva în afara acestei profunzimi a intimităţii. Dacă pacea este un vis care poate fi re-amintit prin inima unei femei?

Dacă iubirea unui bărbat pentru Femeie, pentru Calea Femininului, este cheia care deschide inima Ei?

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie până în profunzimile umbrei tale, până la cele mai înalte tarâmuri ale Fiinţei tale, înapoi la Grădina unde ai întâlnit-o prima oară, la poarta tărâmului de curcubeu unde aţi pătruns împreună ca Lumină, ca Unul, până la punctul fără de întoarcere, până la sfârşiturile şi începutul unui nou Pământ. “

Autor


Filed under: constientizare, mesaje, spiritualitate Tagged: constientizare, iubire, meditatie

Sensul profund al suferintei

$
0
0

420107_3404767804597_1431955600_33264399_833430109_nConferinta Maestrului Omraam Aivanhov despre Sufernta, 1 septembrie 1985

“Suferinţa îi conferă omului posibilitatea de a coborî în sine însuşi, pentru a reflecta, a medita şi a atrage în el fiinţe superioare, capabile să-l ghideze şi să-i sară în ajutor. Dacă suferiţi, ştiind să apreciaţi suferinţa prin care Cerul vrea să vă transforme, veţi deveni o fiinţă deosebită. Nu există ştiinţă mai mare decât aceea de a şti să suferi. La flori, suferinţa înseamnă parfumul lor. Din cauza dificultaţilor ce le au de trecut, ca să poată rezista intemperiilor şi pericolelor de tot felul ce le pândesc, florile degajă un parfum delicat pe care îl iubim. Nici o altă suferinţă nu degajă un asemenea parfum, căci majoritatea oamenilor ţipă la cea mai mică durere. Numai acela care ştie să-şi accepte suferinţa va degaja acest parfum. Când un Iniţiat suferă, deoarece ia pe umerii săi povara şi păcatele omeneşti, aşa cum a făcut-o Iisus, această suferinţă, acceptată prin iubire, emană cel mai minunat parfum, iar îngerii vin să se bucure împrejurul lui, aşa cum ne bucurăm şi noi într-o grădină, în compania florilor şi a copacilor.

Nu prea sună a mare ştiinţă ceea ce aţi ascultat. Unde se spune, în ştiinţa oficială, că parfumul apare datorită suferinţei florilor ? Iată cel mai mare mister. Dar, atunci, cum să ştim să suferim ? Pentru a şti, mai întâi, trebuie să înţelegem ce este suferinţa. Dar, oamenii sunt departe de acest lucru, ei amestecă lucrurile. Când trebuie să pronunţe cuvântul suferinţă, ei spun durere, grijă, necaz, tristeţe, necunoscând semnificaţia fiecărui cuvânt.

La fel, v-am vorbit în trecut despre puritate. În mintea oamenilor a curăţa, a spăla, a purifica, a sfinţi, au aceeaşi semnificaţie. În realitate, pentru fiecare lucru există câte un cuvânt corect. De exemplu a curăţa, ei bine, curăţăm lucrurile în plan fizic, le măturăm cu adevărat pe pământ. Spălatul te leagă deja de apă, un element ceva mai subtil, ceva ce atinge sentimentele. Apoi purificăm. Ah, cuvântul a purifica este pregătit să atingă alte elemente, alte existenţe, alte regiuni. Apoi a sfinţi, ş.a.m.d. V-am spus, în trecut, că trebuie să ne curăţăm corpul fizic, să ne spălăm sentimentele, să ne purificăm gândurile, să ne sfinţim sufletul şi spiritul în lumina divină. În limba ebraică cuvântul puritate se poate exprima prin tam, ţak, kadoş… Se spune “Lev tahor barali Elohim vernah kadeş ednaşi”, adică: “Inima curată, Doamne, ca şi spiritul, în sufletul meu puritatea”… Kadeşa, Kadoş, Kadeşin înseamnă ceva sacru, ceva sfânt. Kadoşimi sunt sfinţii. V-am vorbit, în trecut, despre semnificaţia exactă a cuvintelor.

Da, în ceea ce priveşte suferinţa, vedeţi cum oamenii amestecă cuvintele, necunoscând valoarea lor exactă, şi este păcat, căci precizia constituie un lucru important. Să luăm exemplul corpului fizic care suferă, deci există durere. Cuvântul suferinţă poate însemna necaz, tristeţe, greutate, totul aduce a suferinţă, dar domeniul nu mai este acelaşi. Durerea va fi în planul fizic, necazul în cel astral, tristeţea se va găsi în planul mental, iar greutăţile, de asemenea, în planul fizic. Şi în limba engleză ne găsim pe aproape… Suferinţa le îmbrăţişează pe toate celelalte, dar trebuie să vedem în ce plan suferim: în planul fizic, astral, mental sau mai sus ?… Iată, vă mai proiectez o rază de lumină, ca să înţelegeţi că suferinţa, cuvântul în sine, poate acoperi multe alte cuvinte ce sunt legate cu domenii determinate. De exemplu, puteţi suferi în planul fizic dar nu suferiţi psihic, spiritual. La fel, puteţi să nu aveţi nimic în planul fizic, nici o durere, dar aveţi suferinţe interioare. Aşa procedează şi psihiatri care descoperă suferinţele psihice la persoane ce nu au nici o suferinţă fizică. Deci, iată cât de diferită poate fi suferinţa, poţi avea durere, suferinţă fără durere, necazuri fără durere, tristeţi…, lumea o ştie bine: “…plăcerile dragostei nu durează decât o clipă, dar necazurile ei durează întreaga viaţă !”. Există şi un cântec, o ştiţi şi voi, intitulat “Plăcerile dragostei” !…

Ce este în realitate suferinţa ? Este o stare, mai degrabă de conştiinţă, căci dacă nu eşti conştient, nu poţi suferi ! Oare cadavrele suferă ? Deloc. Deci, ca să suferi trebuie să fii viu şi conştient, căci s-ar putea, ca adormind, să nu mai suferi. În timpul somnului, adesea, unele suferinţe se opresc. Acest domeniu este foarte interesant pentru studiu. Deci, suferinţa este o stare de conştiinţă, neplacută, nedorită, nimănui nu îi plac suferinţele, ci plăcerile, bucuriile, fericirea dar, totodată, nu suntem scutiţi de suferinţă.

Da, a şti să suferi subînţelege o întreagă ştiinţă, inteligenţă, înţelepciune. Vom clarifica imediat lucrurile. Să luăm comportamentul omenesc: într-un an de zile oamenii trăiesc în plăceri, în bucurii, beau, mănâncă, se plimbă cântă, scriu, muncesc, dorm, dar nu mulţumesc deloc (lui Dumnezeu), nu observă că au avut zile minunate, binefăcătoare. Iar când vin câteva zile nefericite ei strigă se lamentează, găsesc că totul este normal, nedrept. De ce nu observă că zilele bune sunt în număr mai mare decât cele proaste ? Când apare câte o zi cu vreme urâtă, ei spun: “Ce timp mizerabil”, deşi pe parcursul anului au existat zile minunate ! Nu, ei nu au văzut… Vedeţi, dar, cum este alcătuită natura omenească ! Ea nu ştie să aprecieze toate lucrurile pozitive zilnice. Nu este conştientă. Când ne merg treburile uităm să mai mulţumim, nu realizăm că dispunem de lucruri cu adevărat rare, preţioase ! Numai când ne lipseşte câte ceva devenim nefericiţi, suferim… gândim că totul va dura o veşnicie… De ce este aşa făcută natura omenească ? Aşa este ea… De aceea a apărut şi ştiinţa care să ne arate să nu fim aşa, adică să amelioreze lucrurile, să lucreze cu ele… Iată adevărata ştiinţă !

Deci, suferinţa este o stare de conştiinţă în care ceva nu este pus la punct. Deci, trebuie să căutăm să îndreptăm ceva, să gândim, să găsim în ce domeniu am încălcat legile, ce prostii am făcut pentru a reuşi să punem la punct lucrurile. Dar nu, noi nu o facem, nu ne analizăm, nu lucrăm, nu medităm, ci urlăm, ne plângem că suferim, în loc să ne preocupăm să găsim cauzele acestei suferinţe. Iată domeniul Iniţiaţilor. Oamenii obişnuiţi nu fac aceste lucruri, ei se plâng, sunt indignaţi, găsesc că Cerul nu a fost drept cu ei şi devin duşmanii lui. Iată cum, în loc să se amelioreze lucrurile, acestea se complică.

Şi Iniţiaţii pot avea uneori necazuri, suferinţe, căci ei sunt legaţi de întreaga lume, ei formează o unitate, au venit pe pământ ca să lucreze peste tot şi în toate activităţile ei “culeg” necazul, lucrurile impure. Pentru a le purifica, ei încearcă să emane ceva mai luminos pentru a-şi ajuta confraţii. Deci, şi ei sunt încolţiţi adesea, pot suferi. Nu există Iniţiaţi care să nu sufere, fiindcă el nu ar mai fi viu. Dar, cum el cunoaşte o întreagă ştiinţă, poate observa lucrurile, ştie cum să lucreze cu ele, cum să le înţeleagă, găsind mijloace de ameliorare, de remediere. Deci, când se găseşte în suferinţă sau durere, necaz sau tristeţe sau grijă, primul lucru pe care îl face, este să se lege cu Cerul, prin gândire, încercând să se unească, să se topească în el, vibrând la unison cu Cerul, pentru a putea primi câteva particule luminoase, pure, pline de pacea care poate alină suferinţa. Iată ce lucrare minunată pot face Iniţiaţii, legându-se cu întreg universul, cu spiritele cele mai avansate, mai evoluate, ajungând astfel să uşureze, să liniştească, să lumineze, să spele şi să cureţe, să purifice şi să sfinţească, făcând, în acelaşi timp, o lucrare asupra lor înşişi. În realitate, atunci când fac acest lucru, Iniţiaţii nu lucrează numai asupra lor înşişi deoarece, fiind legaţi cu milioane de alte suflete, ei le pot ajuta. Dar ceea ce ei fac se poate reflecta pe foarte multe persoane.

Aşa cum v-am mai spus-o într-o zi, demult, neştiinţa omenească este, însă, atât de mare, nelimitată, încât Împărăţia Domnului şi Dreptatea Sa nu se realizează deloc pe pământ deoarece oamenii nu sunt luminaţi, iar când se găsesc în stări îngrozitoare, în răutate, revoltă, gelozie, răzbunare sau furie, emană lucruri îngrozitoare şi găsesc că acest lucru este normal… Da, aceste lucruri care călătoresc, aceste emanaţii triste, întunecoase, negre şi poluate, merg spre persoanele din anturajul apropiat: vecini, familie, chiar animale şi plante, spre întreaga natură. Deci, oamenii infectează întreaga natură, fără a-şi da seama! Iată cât de mare poate fi neştiinţa ! Oamenii nu-şi dau seama că pot face rău lumii întregi. Suntem legaţi de pietre, de munţi, de arbori, de stele, de animale, de insecte şi de oameni. Iată de ce apar şi catastrofele, căci majoritatea oamenilor nu face decât să distrugă, să murdărească, să învenineze. Ne putem întreba acum: “De ce în ultimele două luni s-au produs trei mari catastrofe feroviare ?”. Au murit sute de persoane, alte sute au fost rănite. Nu aparatele, mijloacele tehnice, au stat la cauza accidentelor, ci oamenii care l-au condus.

Ce se petrece oare în interiorul acestor oameni ? Ei nu-şi dau seama… Iată cât de adevărat este Învăţământul nostru. V-am explicat că, atunci când oamenii dau frâu liber naturii lor inferioare, personalităţii, dorinţelor, plăcerilor nemăsurate, furiei şi răutăţilor, acestea le dereglează inteligenţa, creierul, viziunea. Iată sursa erorilor, nemaifiind stăpân pe situaţie, în linişte, în luciditate şi calm. Privind în jurul nostru, vedem cât de adevărate sunt lucrurile ce le învăţăm aici… Peste tot se fac greşeli, în maşini, dar aceste lucruri se datorează dereglărilor din interiorul fiinţei. De ce ? Pentru că oamenii au permis lucrurilor negative, dorinţelor, să prindă cheag, ceea ce duce la dezechilibru şi întuneric. Aceste erori apar acum şi în aviaţie. Nu ne mai putem încrede acum în oamenii care conduc aceste aparate, nu mai ştim dacă ei sunt normali sau dereglaţi. Din ce în ce mai mult oamenii se vor teme să mai călătorească cu trenul, cu avionul, deoarece cei aflaţi la cârma lor nu mai sunt echilibraţi. Da, ei nu au cunoscut Învăţământul nostru, ci pe acela al urii şi răutăţii, vechiul învăţământ al Lojii negre.

Iată de ce, noi vom avea ultimul cuvânt, mai devreme sau mai târziu. Într-o bună zi oamenii vor înţelege că nu mai merge aşa, vor căuta cauzele întâmplărilor nefericite şi vor da peste Învăţământul nostru. Primesc scrisori de pretutindeni care îmi spun: “Am găsit adevărul, viaţa mi s-a schimbat complet”. E formidabil acest lucru ! Adevărurile din cărţile mele îi schimbă pe oameni, îi aduc într-o stare de normalitate, de echilibru şi luciditate, de fericire. Ce mai aşteptăm pentru a răspândi cărţile Învăţământului ? Altfel, vor fi mereu poveşti şi catastrofe de nu vom mai putea ieşi din casă. Nu mă credeţi, dar aşa v-am prezis acum câţiva ani: “…şi vor veni lucruri şi mai rele decât acum”. Da, eu ştiam demult ce se va întâmpla: oamenii vor deveni din ce în ce mai dezechilibraţi, se vor droga, vor mânca şi vor bea tot felul de lucruri, vor gândi diabolic, distrugător.

Iată un caz. Există oameni ambiţioşi, se cred deja nişte Hristoşi, vin aici să rupă inima fetelor, nu pentru spiritul Învăţământului, ei se cred mai Iniţiaţi, dar eu îi voi îndepărta de aici, nu merită să mai vină. Dar oamenii naivi îi cred prosteşte, îi urmează fără a discerne, fără a avea vreun criteriu. Cu atât mai rău pentru ei, căci vor fi distruşi… V-am explicat de atâtea ori care sunt criteriile pentru a discerne intenţiile, atitudinea, comportamentul cuiva. Dar, dacă unele fete se vor lăsa amăgite de aceşti derbedei, dacă nu reuşesc să vadă diferenţa dintre ce aducem noi şi ce fură ei de la noi, ce să facem, este atât de mare prostia omenească !

Să revenim la ideea de la început: nu există ştiinţă mai mare decât aceea de a şti să suferi. Ce înseamnă aceasta ? Înseamnă că suferinţa se găseşte aici pentru a ne ajuta, pentru a ne întări şi lumina, pentru a ne face să înaintăm mai repede. Dar ne vom întreba: “De ce în acest fel ?”. Suferim, suntem trişti, avem necazuri, este tocmai contrariul ! Ah, da, pentru toţi aceia care sunt proşti, slabi, neluminaţi, suferinţa constituie o nenorocire. Dar, pentru aceia care ştiu, suferinţa este o binecuvântare, ei profită de ea, o folosesc, dezvoltându-şi o voinţă formidabilă, un intelect luminos, progresând astfel. Şi, ei ajung chiar să mulţumească Cerului, spunând: “Oh, Cerule, te înţeleg, vrei să mă ajuţi şi îţi mulţumesc şi îţi cer un singur lucru, pe acela de a-mi oferi puţin posibilitatea de a mă menţine, de a mă susţine, de a rezista, atâta tot ! Loveşte-mă, dar te rog, fa-mă să rezist”. Iată ceea ce trebuie să spunem când suferim, în loc să fugim, să ne detaşăm, să o suprimăm complet căci, în acest fel, nu ne vom întări nicicând. Iată care este mentalitatea oamenilor obişnuiţi, de aceea ei rămân mereu slabi, neştiind să lupte, cum să se transforme, cum să utilizeze şi să beneficieze de ceea ce se cheamă suferinţă.

Da, suferinţa este un limbaj ce trebuie descifrat, căci lumea invizibilă ne vorbeşte adesea prin suferinţă, adică tocmai ceea ce trebuie să dezvoltăm în noi. Sunt atâtea exemple… Vă voi revela câteva cazuri de excepţie. Există discipoli care se roagă, fără încetare, pentru a obţine clarvederea, claraudiţia şi puterea de a vindeca, de a şti… şi anii trec, iar dorinţa lor nu se împlineşte. Într-o bună zi ei trăiesc nişte suferinţe groaznice, intolerabile, insuportabile şi dacă nu ştiu de ce, vor deveni nefericiţi, loviţi. Dar, dacă sunt luminaţi şi în contact permanent cu Cerul, pentru a primi ceea ce au cerut demult, trebuie să treacă prin aceste întâmplări. Deci, ei vor mulţumi şi vor aştepta sfârşitul când vor primi darurile, calităţile extraordinare.

Da, iată ceea ce voi nu ştiţi şi trebuie să învăţaţi aici. Venim aici precum Artaban, mândri că ştim tot, apoi observăm, din ce în ce mai mult, cât de neştiutori suntem. Ca şi profesorul de la Sorbona care a venit câteva zile aici, cunoştea lucruri extraordinare, literatură, critică…, era o personalitate, dar nu vă voi spune numele lui. A venit de mai multe ori, chiar cu soţia şi fiica sa. După câteva zile a venit şi mi-a spus: “Maestre, credeam că ştiu totul dar acum, după conferinţele dvs., văd că nu ştiu nimic”. Iar eu i-am răspuns: “Vă înşelaţi şi în primul şi în al doilea caz. Vă aflaţi între cele două, pe undeva, nu ştiţi chiar totul, dar nici că nu cunoaşteţi nimic nu se poate afirma”. Oh, ce revelaţie a fost pentru el ! Da, oamenii nu ştiu să delimiteze, ci merg numai la extreme: totul sau nimic. De ce sunt oamenii aşa ? Fiindcă nu au avut Maeştrii, adevăraţii Maeştrii. Da, ei se înşeală cam în toate cazurile, crezând că se găsesc mereu în adevăr. În ziua când întâlnesc un adevărat Maestru observă cât de mult s-au înşelat, de cele mai multe ori.

Să rezumăm acum. Când întâlnim suferinţe, fie fizice, fie spirituale sau mentale… Ca şi oamenii care nu o arată, dar suferă. De ce ? Deoarece o femeie vede cum prietena îi fură soţul şi suferă. E un alt fel de suferinţă. În diferite competiţii sportive suferă acei aflaţi pe ultimul loc. Peste tot întâlnim necazuri, tristeţi, griji, dureri. Sunteţi la cazino, v-aţi pierdut întreaga avere şi vă sinucideţi… Mulţi o fac deşi, în domeniul fizic, n-au avut nimic, suferinţa a operat în domeniul psihic, mental. Pentru a remedia, primul lucru care trebuie să-l faceţi este să va legaţi de Cer, imediat să vă legaţi de cei 24 de Bătrâni, de Sfinţi şi Îngeri, de Arhangheli, de Divinităţi, de Marii Maeştri, de Profeţi, prin puterea gândului. În acel moment veţi primi ceva, căci v-am mai demonstrat-o, după legile fizice se produce o osmoză, o fuziune, o afinitate, da, primim şi captăm… Iar oamenii neştiutori continuă să sufere, neştiind ce să facă. Deci, trebuie să ne legăm pentru a înlocui anumite particule, pentru a schimba, a ameliora, a purifica, a curăţi, a lumina şi după un timp apar şi rezultatele. Astfel, suferinţa ne-a permis să ne dezvoltăm în cele trei lumi: în intelect, în inimă şi în voinţă; în intelect, deoarece am găsit mijloacele, fiind luminaţi; în inimă, deoarece dorinţa era puternică, da, dragostea de a te putea lega; iar voinţa s-a dezvoltat, de asemenea, deoarece am făcut exerciţii.

Iată adevăratul Învăţământ al Marii Fraternităţi Albe Universale: să folosim, să beneficiem, să profităm de tot ce întâlnim şi să avansăm, ca să devenim ceva util, minunat, strălucitor, ajutând oamenii. De ce ? Deoarece în dorinţa de a-i ajuta pe alţii, ne asemuim cu soarele: emanăm, radiem, îi întărim pe ceilalţi, proiectăm particule, devenim divinităţi. Altfel, vom rămâne asemenea pământului: absorbind, adunând, murdărindu-ne, devenind prea egoişti, nu mai semănăm deloc cu soarele. Este mult mai binefăcător să lucrăm aşa, ca maeştrii, ca soarele, decât să lucrăm ca oamenii obişnuiţi.

Vă spuneam, în alte conferinţe, să nu vă bucuraţi prea mult că aveţi o meserie formidabilă – avocat, preşedinte, şef sau poliţist – nu, deşi ea vă poate aduce mulţi bani, vă câştigaţi cu ea existenţa, mâncaţi şi beţi, ea nu este suficientă ca să vă perfecţionaţi, ca să deveniţi o divinitate. Acest lucru este valabil pentru toate profesiile, oamenii cad pradă mândriei de a avea o meserie sau o alta şi nu mai avansează… Este necesar acest lucru, trebuie să avem o profesie, dar cum vă spuneam într-o conferinţă: “Dacă nu aveţi bani în buzunare, cum puteţi să vă invitaţi prietenii la o bere ?… Discipolul Fraternităţii Albe Universale nu-şi absolutizează meseria, el vrea să devină un servitor, precum soarele el doreşte să lucreze, să-l preamărească pe Domnul, să propage lumina; în acel moment intervine altceva în inima, în sufletul, în spiritul său, ceva ce depăşeşte meseria. Meseria nu vă poate aduce împlinirea, va exista mereu un gol, un vid, ceva va lipsi. Oricare ar fi meseria practicată, oamenii nu-şi vor găsi împlinirea, neştiind de ce aceste lucruri s-au constatat. Eu v-am spus că pentru a vă găsi împlinirea trebuie să aveţi ceva spiritual în dorinţele voastre, în inima voastră, în gândirea voastră, că trebuie să lucraţi pentru Domnul şi lumea întreagă, pentru toţi semenii, asemenea soarelui. În acel moment nimic nu ne va lipsi, ne vom găsi în împlinire, chiar dacă nu vom avea nici o profesie, nici o meserie. Da, este formidabil acest lucru…

Acum vă rămâne acest ideal: de a lucra pentru Împărăţia Domnului şi Dreptatea sa, pentru Epoca de Aur. În acel moment puteri şi forţe, de o altă natură, se vor trezi în voi şi, în scurt timp, nu vă veţi mai recunoaşte, întrebându-vă: “Oare eu sunt sau tu eşti ? Da, eu sunt, taci…”, se poate spune şi aşa. Dacă am continua cu această problemă, a suferinţei, a fericirii, am putea prezenta diferitele lor stări, culorile lor, emanaţiile lor, corespondenţele cu pietrele, cu plantele, şi acest lucru ne-ar duce departe. Dar eu cred că ajunge pentru astăzi.

Poate câteva cuvinte asupra parfumurilor, căci suferinţele nu sunt aceleaşi. Suferiţi pentru că aţi vrut să furaţi ceva şi nu aţi reuşit ! Ei bine, această suferinţă nu este deloc divină. Vreţi să câştigaţi inima unei fete, doriţi să o posedaţi, dar nu reuşiţi. Ei bine, veţi suferi şi această suferinţă nu este deloc divină. Da, există tot felul de suferinţe, trebuie să analizăm, nu toate suferinţele sunt la fel, natura, culorile, emanaţiile lor sunt diferite. Există suferinţe strălucitoare, luminoase şi altele cenuşii, urâte, dezgustătoare…

În trecut v-am spus că dacă veţi trăi cum trebuie, dacă veţi gândi cum trebuie, dacă veţi mânca cum trebuie, nu vor mai exista mirosuri dezagreabile. Da, cât despre suferinţa florilor, ce se exprimă prin parfumul lor, ar mai trebui făcută o conferinţă !… Au existat sfinţi care emanau parfumuri, chiar şi mormântul lor mirosea a parfum, iată ceva istoric, unul dintre cele mai mari mistere pe care ştiinţa nu l-a descoperit încă…

Iată, dragii mei, cele câteva cuvinte destinate să vă fie folositoare. Binecuvântaţi Cerul când veţi suferi, căci dacă ar trebui acum să vă revelez sensul suferinţei, de ce nu trăim în bucurie, ar fi prea filozofic… Ar trebui atunci să vă etalez o întreagă ştiinţă iniţiatică, dar pentru moment este mai bine să nu o fac.”

 (Dragostea de Dumnezeu rezolvă toate problemele)


Filed under: constientizare, constiinta, ghizi spirituali, initiere
Viewing all 207 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>